Într -o epocă în care rațiunea se lupta să-și croiască drum prin labirintul credințelor mistice, un savant normand, Nicole Oresme, consemna o observație remarcabilă. Într-un manuscris redactat între anii 1355 și 1382, dedicat „fenomenelor inexplicabile”, Oresme identifica, cu o claritate tăioasă, o relicvă faimoasă drept „un exemplu evident de fraudă clericală”.
Obiectul acestui scepticism erudit nu era oricare altul, ci însuși Giulgiul din Torino, o bucată de pânză despre care mulți credincioși susțin că ar fi fost veșmântul funerar al lui Iisus Hristos.
Această bucată mare de țesătură de in, învăluită în mister și venerație, poartă o imagine palid conturată, ce a fost interpretată de nenumărate ori drept chipul lui Iisus din Nazaret, purtând o coroană de spini, cu pete considerate a fi sânge.
De secole, autenticitatea sa a generat dezbateri aprinse, o constantă în istoria relicvelor asociate figurii centrale a creștinismului. Prima mențiune documentară a Giulgiului din Torino datează din 1354, când intra în posesia cavalerului Geoffroi de Charnay.
La doar treizeci și cinci de ani distanță, a fost expus public, dar rapid contestat. Episcopul de Troyes, un observator atent al epocii sale, l-a declarat fără echivoc drept fals, afirmând că este „pictat cu meșteșug” și că însuși artistul și-ar fi recunoscut opera.
În ciuda acestei declarații timpurii și categorice, Giulgiul a continuat să capteze imaginația și devotamentul. Mai mulți papi i-au acordat crezare, iar pelerinaje dedicate vizionării sale au avut loc până în 2015, chiar dacă în prezent este expus extrem de rar.
Dorind să elucideze misterul, știința modernă a intervenit. În anii ’80, trei echipe independente de cercetători, provenind din Arizona, Oxford și Zürich, au aplicat teste de datare cu radiocarbon, o metodă recunoscută pentru precizia sa.
Rezultatele, publicate în prestigioasa revistă Nature, au fost concludente: cu o probabilitate de 95%, pânza Giulgiului a fost datată între anii 1260 și 1390 d.Hr. Această perioadă coincide, într-un mod remarcabil, cu momentul intrării sale în documentele istorice, oferind o explicație temporală robustă.
Nicio teorie nu a reușit să schimbe rezultatul de bază al datării
Deși au apărut ulterior ipoteze menite să conteste aceste rezultate – fie că testele ar fi analizat o zonă reparată a giulgiului, fie că pânza ar fi fost contaminată de incendiul din Chambéry din 1532, sau chiar de monoxid de carbon – nicio astfel de teorie nu a reușit să schimbe rezultatul de bază al datării.
Experimentele științifice nu au confirmat o influență semnificativă a acestor factori asupra determinării vârstei. Alte investigații s-au concentrat pe tiparele imaginii de pe giulgiu.
Un grup de oameni de știință a recurs la o metodă ingenioasă: folosind un manechin și un voluntar, au recreat rănile presupuse, aplicând sânge real și artificial, pentru a compara scurgerile cu cele de pe țesătură.
Scopul era de a determina dacă modelul corespundea unei crucificări pe o cruce în formă de „T” sau „Y”. Concluzia, subliniată de IFL Science, a fost categorică: tiparele nu corespund deloc unei răstigniri umane.
Chiar dacă unii au sugerat că pânza ar fi putut suferi modificări dacă ar fi transportat un trup, majoritatea dovezilor științifice converg către aceeași concluzie fundamentală: Giulgiul datează din Evul Mediu și este un artefact creat înainte de a-și face apariția în documentele istorice.
În acest context al unei dovezi științifice deja solide, descoperirea recentă aduce un argument suplimentar, o confirmare istorică prețioasă. Cercetătorul Nicolas Sarzeaud, de la Université Catholique de Louvain, a scos la iveală, în tratatul lui Nicole Oresme, o referire explicită la giulgiu.
Oresme, o figură proeminentă a gândirii raționale într-o epocă adesea copleșită de misticism, evalua fenomenele cu o logică ascuțită, analizând numărul și credibilitatea martorilor, precum și conformitatea cu rațiunea și natura. El nu se ferea să denunțe înșelăciunile, alegând exemple precise.
„Nu trebuie să cred pe oricine afirmă că i s-a făcut un miracol,” scria Oresme, avertizând că „mulți preoți înșală astfel oamenii pentru a obține donații.”
Apoi, cu o precizie remarcabilă, adăuga: „Acesta este clar cazul unei biserici din Champagne, unde se spunea că se află giulgiul Domnului nostru Iisus Hristos.”
Este probabil ca această critică ascuțită să fi fost formulată în jurul anului 1370, după ce Oresme a aflat despre expunerea giulgiului la Lirey, în regiunea Champagne.
Importanța crucială a acestei descoperiri
Istoricul Andrea Nicolotti, de la Universitatea din Torino, subliniază importanța crucială a acestei descoperiri: „Ea confirmă că, încă din anii 1370, giulgiul era cunoscut ca o relicvă falsă, iar acest fapt circula până la Paris.
Oresme, nefiind implicat direct, a oferit o mărturie neutră, extrem de valoroasă.” Așadar, chiar de la primele sale expuneri publice, Giulgiul a fost privit cu scepticism, o atitudine acum susținută de noi dovezi istorice.
Deși studiul lui Sarzeaud nu aduce noi dovezi științifice privind inautenticitatea giulgiului, el arată că îndoiala era prezentă chiar de la începuturi.
„Giulgiul este cel mai bine documentat caz de relicvă falsificată din Evul Mediu și unul dintre puținele exemple de cult stopat chiar de către Biserică”, conchide Nicolas Sarzeaud, ale cărui rezultate au fost publicate în Journal of Medieval History.
Comentează