Un influent săptămânal german, Der Spiegel, face o scurtă radiografie a mandatului de până acum al lui Klaus Iohannis, președintele României. Deloc măgulitor, dar destul de realist felul în care ”nemții lui Iohannis” fac inventarul unui an și trei luni cu noul președinte. Cuvântul cheie sub care își pun întreaga analiză este: diletantism. De remarcat că autorul analizei nu face niciun fel de referire la controversatul șef al administrației prezidențiale, Dan Mihalache. Pentru cei care analizează faptele, Mihalache este un detaliu fără prea mare importanță.
În buna tradiție românească, nu Vodă e de vină pentru patimile norodului, ci povățuitorii săi. Așa se face că aici, la București, noi, românii, suntem mai înclinați să punem pe seama oamenilor de care un demnitar se înconjoară toate neajunsurile din comportamentul său public. Să-ți alegi consilierii este o artă a conducerii și face, deci, parte din datele unui om politic care ocupă o funcție de mare anvergură. Nu poți să-l desprinzi pe Iohannis de propriile alegeri, chiar atunci când acestea se referă la oamenii care îi vor influența viitoarele alegeri.
Este cu adevărat Mihalache problema crucială a lui Iohannis? Este el responsabil pentru amatorismul de care vorbește Der Spiegel?
Dacă ne-am lua după reacția din mediul online la știrea pe surse că șeful administrației de la Cotroceni își face bagajele pentru ambasada de la Londra, am zice că da. Vestea a fost primită cu ușurare și entuziasm. De altfel, chiar înainte de numirea sa oficială în funcție, Mihalache a fost greu de digerat de mediul intelectual și presa cu opțiuni de dreapta din România. Iohannis a fost chiar somat atunci de unii susținători ai săi mai notorii să renunțe la nominalizare. N-a fost ca ei.
Și, totuși, cât de mult îl influențează Mihalache pe șeful său direct? Sursele din interiorul Palatului Cotroceni spun că e singura voce care contează în jurul președintelui. Lui Mihalache i se atribuie și declarația total neinspirată pe care Iohannis a aruncat-o presei în ziua declanșării isteriei cu ”evacuare Antenelor”. Biografia lui Mihalache îl arată deopotrivă apropiat de PSD și PNL, poate chiar mai mult de social-democrați, în preajma liderilor cărora a stat mai multă vreme în perioada de glorie (Ion Iliescu și Adrian Năstase).
”Stilul Iliescu” este cel pe care Mihalache încearcă să-l grefeze pe personalitatea flegmatică a lui Iohannis. Dar ceea ce iese deocamdată este un ”Emil Constantinescu” mai puțin locvace. Tot lui Mihalache îi poate fi atribuită strategia de care actualul șef al statului pare să se fi atașat, adică aceea prin care președintele rămâne distant față de toate partidele (inclusiv cel care l-a consacrat în funcție), dar le controlează din umbră pe cele care contează cu adevărat în Parlament.
Dincolo de asemenea influențe, Iohannis este propria sa limită. Înclinația sa spre ”modelul monarhic” este din ce în ce mai evidentă. Venit din poziția de edil al Sibiului, ales consecvent cu scoruri astronomice mai multe mandate, Klaus Iohannis pare a avea în sânge ”misecuvenismul”. Pentru el e important să ia voturile și să se instaleze în fotoliu, nu să reprezinte. La nivel de reprezentare, sunt partidele de la care oamenii ar trebui să-și formeze așteptări. Alesul, după ce este ales, nu mai este al poporului, ca într-o republică, ci direct unsul lui Dumnezeu, ca într-o monarhie, pare a crede Iohannis.
Nu e clar dacă Mihalache va pleca sau nu de lângă el prea curând. Dar, și dacă va pleca, nu cred că vom vedea o reinventare a profilului prezidențial. Acesta e Iohannis, cel pe care l-am ales, acesta e Iohannis, cel pe care însuși Iohannis îl imaginează. Un simbol, un reprezentant formal și ocupant al centrului ritualic, dar nimic mai mult. Absența sa din treburile publice trebuie asumată pentru următorii patru ani. Și totuși cineva trebuie să conducă țara. E evident că Iohannis nu poate și nici nu vrea, pentru că nu se simte responsabil să-și asume un asemenea rol.
Constituția noastră consacră o anume ambiguitate executivă. Gesturile președintelui de până acum ne arată clar că e dispus să cedeze oriunde e posibil din prerogativele sale, dacă are un premier prietenos. Așadar, singura speranță de leadership până în 2019 rămâne viitorul șef al Guvernului ieșit din alegerile parlamentare de la sfârșitul acestui an. Cine va fi acesta și cum va fi nominalizat este o altă discuție. E clar însă că Iohannis nu-i va putea împrumuta din legitimitatea sa (tot mai ofilită) și că prim-ministrul următorului Guvern trebuie să-și tragă forța chiar din alegerile parlamentare.
Comentează