Premium
Nu mă număr printre cei care au certitudinea că știu ce și cum se (mai) poate face, dar mă îndoiesc că răspunsul cel mai potrivit ar fi “Ori noi pe ei, ori ei pe noi”. Chiar dacă acesta este mesajul unora dintre cei pe care îi numim “ei”. Căci eu sunt eu, și asta vreau să rămân.
Nu mă număr printre cei care au certitudinea că multora dintre ceilalți li se trage doar de la o “criză de identitate”, dar îmi este limpede că nici noi nu ne administrăm, întotdeauna, identitatea în chip responsabil. Și nici nu sunt sigur că the melting pot (marele creuzet) poate fi o soluție-panaceu; mulți consideră că nu s-a dovedit nici măcar o soluție.
Nu mă număr nici printre cei care cred că Stânga lovită de corectitudine politică este principala vinovată de criza identitară a Europei, fiindcă asta ar însemna să accept absurditatea că Europa a fost condusă, cel puțin în ultimele cinci-șapte decenii, doar de partide de stânga.
Nu știu nici câtă dreptatea are prietenul Gáspár Miklós Tamás, când spune că “neoliberalii răsăriteni sunt self-hating racists, care acceptă verdictul rasistului occidental împotriva propriei lor stirpe. Rasişti răsuciţi.”
Nu știu nici câte șanse a avut vreodată Civilizația Fukuyama (“sfârșitul istoriei”; succesul global al democrației după sfârșitul Războiului Rece.) să câștige ciocnirea de idei-previziuni cu Civilizația Huntington – “Marea diviziune în rândul rasei umane și sursa dominantă a conflictelor va fi cea culturală.”; consecințele negative ale exploziei demografice a Islamului.)
Nu știu dacă este potrivit ca întrebarea zilei să fie “Există oare și un islamism cumsecade?” Nu de alta, dar discuțille — și mai ales discursurile — despre cumsecădenie se pot dovedi pline de surprize neplăcute pentru multă lume, nu doar pentru cei care ar putea resimți acest semn al întrebării drept un ștreang deasupra propriului cap.
Nu știu nici măcar dacă instrumentalizarea politică, în scopuri teroriste, a religiei a devenit ireversibilă ori nu, dar nu cred că o explozie a islamofobiei este parte a soluției. Mă tem că devine parte a problemei. A unei probleme atât de mari, încât multă vreme unii dintre noi s-au uitat la ea cu ochii închiși.
Tragicul început parizian al acestui an mă obliga, la 9 ianuarie, să reiau AICI un miniserial publicat în urmă cu un deceniu. Nu știu ce pot adăuga azi, spre sfârșitul acestui an care ne spune, mai limpede decât alteori, că nu toate tragediile petrecute la Paris sunt doar pariziene.
________
Text preluat cu acordul autorului de pe dorintudoran.com. Textul original, AICI!
