Premium
Dumitru Crudu este un poet și dramaturg de limbă română din Republica Moldova. Este câștigător al Concursului de dramaturgie „Cea mai bună piesă românească a anului”, organizat de Uniunea Teatrală din România (UNITER) și de Fundația Principesa Margareta a României, ediția 2003. Este membru al Uniunii Scriitorilor și al Uniunii Teatrale din Republica Moldova, cât și al ASPRO.
Când am aflat că am rămas însărcinată m-am speriat la culme. Voi avea un băiat. Zilele treceau una după alta și spaima mea era tot mai mare. Hersonul nostru era ocupat și noi nu puteam pleca nicăieri. Pe fereastră vedeam soldați ruși defilând pe străzi și eu nu știam ce să fac. Să-l nasc? Să nasc în aceste vremuri un băiat? Chestia asta mă înfricoșa. O coloană de tancuri trecu pe stradă și casa noastră se hurducăi. M-am așezat pe un scaun și am izbucnit în plâns.
Când am aflat că Ganna, nevastă-mea, e însărcinată am fost foarte bucuros. Înainte să fug din oraș am făcut dragoste. Ea m-a condus în pădure. Acolo, sub copaci, m-am întins cu ea, neștiind când am s-o mai văd. Eu fugeam în Nicolaev ca să mă înrolez în armata noastră și acum eram foarte fericit că nevastă-mea a prins grea, dar și mai fericit eram că vom avea un băiat. Nevastă-mea îmi va naște un băiat. Vă imaginați? Un băiat. Sigur că-l vom numi Volodimir. Băiatul va crește și va lua și el arma în mâini. Stau culcat în tranșee și mă gândesc la fătul din burta soției mele. Asta îmi dă aripi să lupt și să stau toată noaptea treaz. Gândul la băiatul meu.
Nu, eu nu vreau să-l nasc. Mi-am dat seama de asta azi când am auzit ce i s-a întâmplat Olexandrei. Olexandra a născut zilele astea. Un soldat s-a cvartiruit în una din camerele ei, fără consimțământul ei, pentru că așa a vrut el. I-a plăcut casa. Îl aranja că era chiar în centru, nu departe de comandamentul lor militar. Pur și simplu a intrat în casă și și-a ales cea mai bună cameră. Olexandra nu s-a putut opune. Ea tocmai se întorsese de la maternitate, cu Zoreana în brațe. Noaptea, soldatul rus a împușcat-o pe Zoreana. Pe fetița Olexandrei. Pentru că aceasta plângea și nu-l lăsa să doarmă. Parcă ar fi fost un personaj dintr-un roman de Dostoievski. Nu, eu nu vreau ca și pe băiatul meu pe care soțul meu vrea să-l numim Volodimir să-l împuște vreun soldat rus. Eu nu vreau ca soldații ruși să-mi împuște băiatul. Mai bine să fac avort acum, decât să-l împuște după aia vreun soldat rus. Dar cum să-i spun despre asta lui Andriy? El nu ar accepta niciodată.
Gândul la faptul că voi avea un băiat mă face să fiu foarte optimist. Azi, am mers împreună cu batalionul nostru să eliberăm satul Glibokaia. Voi avea un băiat. Gândul acesta m-a făcut să-mi păstrez toți îngerii acasă când am fost rănit și brancardierii m-au scos pe targă de pe câmpul de luptă și m-au dus la spital.
Andriy a fost ucis azi. O rachetă a căzut chiar în spitalul unde soțul meu era internat. Acum nu mai am nici un motiv să-mi păstrez sarcina, pentru că acest băiat îl voia doar Andriy, nu și eu. Cum am aflat că a murit, am mers la baba Oxana și i-am cerut să mă ajute să fac avort. Am îndurat niște dureri groaznice. Erau atât de mari, încât mi-am pierdut cunoștința. Când mi-am revenit, am avut sentimentul că mi-am salvat băiatul de-a fi violat, turturat sau împușcat de soldații ruși și am părăsit casa babei Oxana, cu un zâmbet victorios pe față.
NOTA AUTORULUI: Acest text este o proză și trebuie citit în această cheie.
