Premium
Dumitru Crudu este un poet și dramaturg de limbă română din Republica Moldova. Este câștigător al Concursului de dramaturgie „Cea mai bună piesă românească a anului”, organizat de Uniunea Teatrală din România (UNITER) și de Fundația Principesa Margareta a României, ediția 2003. Este membru al Uniunii Scriitorilor și al Uniunii Teatrale din Republica Moldova, cât și al ASPRO.
Lupul e mort, cu vestea asta pe buze a dat buzna tata peste noi în camera aia scundă din casa bunicii Anica, unde pescuiam în acele secunde, de pe fundul aceleiași străchini, ultimele boabe de fasole. Am sărit ca fripți în picioare și am fugit după el în curte, cu gura plină de fasole. Într-adevăr, câinele meu drag se prăpădise.
Zăcea fără suflare în fața cuștii sale de sub părul uscat din fundul ogrăzii, cu botul rânjit, din care continua să i se scurgă un lichid verzui, imposibil de privit. Bunica totuși îl privea, pe când eu mi-am întors capul într-o parte ca să pot înghiți fasolea din gură. Îl privea cu patruzeci de ochi, fără frică.
Stătea pup în fața lui și îl studia cu maximă atenție. Îl iubise și ea foarte mult.
- E cald încă, zise ea, după ce-i pipăi gâtul. A murit nu demult, poate chiar în timp ce noi stăteam la masă.
- Eu l-am auzit lătrând și am ieșit afară, iar el se prăbuși din picioare chiar sub ochii mei, ne lămuri tata.
- Câinele ăsta a fost otrăvit, ne spuse bunica.
- Crezi? o întrebă tata uluit.
- Chior să fii ca să nu vezi asta, insistă bunica. O privii și eu speriat.
Tata se aplecă și el deasupra Lupului, examinându-l din toate părțile.
- Cred că ai dreptate.
- I-au pus otravă de șoareci într-un boț de mămăligă, iar el prostul l-a mâncat, mai adăugă bunica, iar tata exclamă:
- Dar dacă și a fost otrăvit, numai Chisăliță putea s-o facă, din pizmă că noi avem câine, iar lui i l-au furat alaltăieri noaptea.
Mama și-a dezlipit palmele de la față, în dosul cărora mestecase fasolea din gură, iar palmele și le-a strâns în pumni, pumnii îi ridică în aer, în direcția casei lui Vasile Ciobanu:
- Chisăliță l-a otrăvit.
- Câinele, strigă iar tata din ce în ce mai înfuriat. Își pierduse și mama capul, și-l chemau pe Chisăliță pe rând, când ea, când tata, ca să iasă din casă pentru a ne da socoteală de ce ne-a otrăvit câinele, dar Vasile Ciobanu nu ieși afară, cu toate că știam că e în casă și că ne aude și ne vede.
- Lașule, ți-e frică să dai ochii cu noi, îi mai strigă mama, pe când tata se chinuia să sape în pământul uscat o groapă în care coborî leșul câinelui nostru drag.
Lupul era singurul nostru câine. Un câine pe care-l îndrăgisem cu toții, dar mai ales eu. Cât timp trăise Lupul, nimeni nu îndrăznise să intre în ograda noastră. Era ultima zi din primăvara lui 1947 și prima zi în care am rămas fără câine.
În noaptea aia în care ni l-au otrăvit pe LUPUL ne-au călcat hoții și ne-au furat vaca din grajd și toată făina și fasolea din pod. Adică tot ce aveam.
În aceeași noapte l-au prădat și pe Chisăliță, furându-i și lui vaca, făina și fasolea, iar pe deasupra și pe unul dintre copii lui mici, care, de când au rămas fără câine, dormea în grajd ca să păzească vaca. Astfel măcar am aflat și noi un lucru, că nu nenea Vasile Ciobanu ne otrăvise câinele.
Nota AUTORULUI: Acest text este o proză și trebuie citit în această cheie.
