Premium
Dumitru Crudu este un poet și dramaturg de limbă română din Republica Moldova. Este câștigător al Concursului de dramaturgie „Cea mai bună piesă românească a anului”, organizat de Uniunea Teatrală din România (UNITER) și de Fundația Principesa Margareta a României, ediția 2003. Este membru al Uniunii Scriitorilor și al Uniunii Teatrale din Republica Moldova, cât și al ASPRO.
În timp ce Dimitri Kozak își aprinse o țigară pe scările albe de la președinție, microbuzul Chișinău-Tiraspol în care mă aflam și eu în acele clipe, ghemuit pe un scaun incomod, fu tras pe dreapta de vameșii transnistreni, care însă nu deschiseseră ușa și nu intrară înăuntru.
Stăteau în fața microbuzului și își povesteau ceva foarte pătimaș. Nu știu ce, pentru că vorbele lor nu răzbăteau prin sticla murdară. Îi vedeam însă cum scoteau hohote nechezate de râs. Unul dintre ei, slabul, stătea cu mâna pe clanță, pe când grasul nu-l lăsa să urce și-i tot spunea te miri ce, apucându-l din când în când de braț.
Se vedea de la o poștă că era o poveste începută înainte să apară autobuzul nostru în vamă, de aceea, niciunul dintre ei nu voia s-o lase în coadă de pește. Nici cel care povestea și nici cel care o asculta. Nu știu despre ce putea fi povestea lor- puteam doar să presupun – dar era atât de pasionantă că slabul o asculta cu gura căscată. Ba chiar vedeam cum o șuviță de salivă i se scurgea din colțul gurii.
Când Dimitri Cozac ajunsese pe la jumătatea țigării, își termină și grasul povestea și plecă. Sub imperiul celor auzite, slabul scuipă la picioarele sale, după care dădu buzna în microbuzul nostru, răcnind.
-Kantroli paspartov!
Ca un făcut, eu nu-mi găseam pașaportul. Îmi răscolisem geanta, îmi scotocisem buzunarele laterale sau cele din spate și nu-l dibuii nicăieri. Slabul se apropia de mine cu pași vertiginoși și eu încă nu-i dădui de urmă. Mă temeam să nu-l fi uitat acasă.
- Gde vaș passport?, mă întrebă el.
- Îl caut. Imediat vi-l arăt.
- Șto vî scazali?
- Iată-l, l-am scos eu radios din buzunarul din dreapta și i l-am întins.
- Vâhodite s avtobuza, îmi strigă el. Seiceas. Nemedleno. Vmeste so vsemi vașî veșeceami. Iar avtobus pusti uhodit cac vam vernut paspartov. A ia s vami razberusi.
- Dar de ce să cobor din autobuz, când mi-am găsit pașaportul?
Eu nu voiam să mă dau jos, căci asta ar fi însemnat să scap meciul Șerif-ului cu Petrocub Hâncești, la care mă duceam, dar începură să strige ceilalți călători și unii dintre ei răcneau chiar mai tare ca slabul.
- Dă-te jos dacă ți-a spus.
- Dar de ce, doar nu am încălcat nimic? De ce să cobor?
- Nu o face pe prostu că va fi și mai rău.
Urcă și grasu în autobuz, nici nu am știut că acesta în tot timpul ăsta stătuse de șase afară. Preluă pașapoartele și ieși cu ele din autobuz, lăsându-i slabului mână liberă ca să facă cu mine ce-o să vrea.
Un domn din fundul autobuzului mă apucă de subțiori și mă ridică de pe scaun. I se mai alătură un alt domn și amândoi mă îmbrânciră în drum, unde slabul mă apucă de cot și numai atunci eu mi-am dat de ce s-a înfuriat în halul ăsta. Că i-am vorbit românește. Asta nu i-a plăcut. Și de asta mă târa în clădirea din vamă. Ca să mă ancheteze. De ce i-am răspuns românește, când el m-a întrebat în rusește.
Când Dimitrii Kozak își termină țigara și un ofițer de-al nostru i-o luă din mână și alergă într-un suflet cu ea, ca s-o arunce în pubela din spatele președinției, slabu deschise ușa unei clădiri cenușii din vamă și mă buși înăuntru.
Nota autorului: acest text este o proză și ar trebui citit în această cheie.
