Premium
De obicei viața internă a USR, oricât de agitată, nu justifică două articole în două zile consecutive. Astăzi, însă, putem să facem o excepție.
În setup-ul original, cine anume câștigă ar fi putut să nu fie conteze în mod fundamental. Toți trei candidații erau tineri (pentru niște politicieni), toți erau văzuți ca liberali (mai de stânga sau mai de dreapta). Mai important, toți trei ar fi moștenit un echilibru de putere. Dacă cel ales ar fi vrut să se apropie prea tare de Nicușor Dan, atunci s-ar fi izbit de Biroul Național (unde s-e poate construi o coaliție care să îi reziste). Dacă ar fi vrut să se îndepărteze prea tare și să se ducă necondiționat în poala lui Dacian Cioloș, atunci Comitetul Politic ar fi putut avea la îndemână frânele necesare. Peste acestea se adaugă forțe exterioare (Nicușor Dan, Dacian Cioloș), dar și referendumul intern.
(Și) de aceea tustrei candidații au avut mare grijă să promită pace și echilibru între fracțiuni. Cum anume plănuiau ei să obțină pacea este mai puțin important, ideea este că dădeau semne că înțeleg importanța conviețuirii.
Pentru un președinte care construiește pace, divizarea USR este o problemă dar și parte a soluției. Pentru că amenințările la adresa unității și funcționării partidului nu vor veni numai de la adversari ci adeseori și din propria tabără. Un președinte are nevoie de aliați pentru a rezista adversarilor, dar și de un minimum de adversitate ca să își țină în frâu aliații cei mai dubioși. Iar frazele acestea ar fi rămas adevărate indiferent cine ar fi câștigat alegerile.
Extrăgându-și, fie și simbolic, prietenii politici din USR Nicușor Dan alterează acest echilibru care, oricum, nu era teribil de stabil. Nicușoriștii care ar vrea să rămână activi în partid se vor confrunta cu posibilitatea "înfrângerii totale" în fața "adversarilor". Dar și membrii USR Liberal pot visa acum "victoria totală".
Primii se pot teme de jihad iar ceilalți pot spera la rezultatele jihadului. În aceste condiții, noul președinte trebuie să le dea asigurări celor care se tem prea tare și să îi calmeze pe cei ce speră prea mult. Și trebuie să facă asta fără a putea să se sprijine când de unii când de alții. Trebuie să facă mai mult cu mai puține resurse.
Dar de ce ne pasă de soarta USR?
Dacă în 2016 nu am avut o resurgență a naționalismului și populismului, un merit îi revine și Uniunii Salvați România. După Traian Băsescu, după PSD, după Colectiv, pate că mulți oameni doreau să vadă sânge pe pereți. USR a venit și a propus acestora să spere și nu (doar) să urască. A propus o "revoluție" inteligentă în locul unei revolte cu furci și topoare.
Nu vreau să fiu complezent. USR nu arată astăzi că este capabil să livreze inteligența politică și administrativă pe care a promis-o. Dar partidul a avut un rol în a arăta că este posibilă această speranță și pentru asta merită apreciat.
De aceea, spre binele meu de persoană moderată, sper ca USR să poată propune din nou în 2020 o speranță rezonabilă și credibilă.
Sau, dacă dorește să se sinucidă, măcar să o facă mai repede. Ca să avem timp, ca societate, să îi înlocuim cu ceva.
