Bag seama că unora li s-a urât cu binele de la oraș și li s-a făcut de necazul de la țară, că sunt gata să renunțe la șuetele pe laptop și telefoane celulare ca să se spetească de muncă transcarpatică — de la muls la pășunat.
După ce și-au mărit pensiile în regim de haită, parlamentarilor români li s-a pus pata pe turma ciobanului și pe tovarășul de transhumanță al oițelor – câinele.
Lătrăul parlamentar român e foc și pară pe lipsa de performanță a ciobănescului românesc, care nu a reușit să fie omologat unde au fost validate atâtea soții morganatice, amante “de comitet”, fiice umflate cu Botox, acoperiți încă nedescoperiți și verișori off-shore — Parlamentul European.
Decembrie s-a dovedit o lună nu întotdeauna fericită pentru căpușa politică românească, așa că mare atenție. Dacă păstorul se lasă peste Dealul Uranus, nu știu câți aleși ai poporului vor rezista la o sârbă ciobănească sau la o învârtită din (același) popor.
N-ar fi o surpriză ca până și statui impunătoare din incinta Palatului Victoria să revină la statura naturală – căcăreze.
Ideea că tot românul postdecembrist e “oaie până la moarte” se poate dovedi la fel de înșelătoare ca diagnosticul predecembrist “mămăliga nu explodează.”
În 1966, Regulamentul pentru aplicarea decretului nr. 328/1966, art. 56 suna astfel: “Animalele izolate sau în turmă trebuie să fie însoțite, pe drumurile publice de un număr corespunzător de conducători.“
În 2016, ar putea să apară un răspuns — nu neapărat pașnic, dar spontan și limpede — la întrebarea: “Totuși, cam care ar fi numărul corespunzător de parlamentari, pentru ca drumurile politice românești să nu mai pută de atâta nesimțire?”
Uneori, n-aduce orașul, ce aduce satul.
***
Preluat cu acordul autorului de pe dorintudoran.com