Premium
Fostul presedinte Ion Iliescu a acordat un interviu Agentiei Nationale de Presa AGERPRES în care prezinta detalii din volumul sau de memorii 'Destinul unui om de stânga', lansat recent la Editura Litera.
Ion Iliescu, presedinte de onoare al PSD, marturiseste ca nu a dorit sa scrie o carte care sa constitue o polemica, ci o marturie a unor vremuri framântate, dar si destinul unui om care a facut o alegere: aceea de a fi de stânga.
AGERPRES: Ati avut în vedere elucidarea în întregime a discutiilor, disputelor si controverselor pe tema familiei, originii si evolutiei lui Ion Iliescu ca tânar de stânga, care adera la comunism nu din interes, ci din convingere?
Ion Iliescu: Nu am intentionat sa scriu o carte polemica. Este doar o marturie despre niste vremuri framântate si despre destinul unui om, care a facut o alegere: aceea de a fi la stânga. Este mai mult decât o optiune politica, este un mod de a te raporta la realitati, la oameni, de a respecta niste valori si principii. Am prezentat adevarul meu, despre familia mea, despre vremurile pe care le-am trait, despre relatiile, deloc simple, cu politicul, în mai multe regimuri politice. Este marturia mea despre evenimentele care mi-au marcat viata, despre oamenii care mi-au influentat mintea si viata. S-au spus multe neadevaruri despre mine si despre ai mei, neadevaruri care au facut parte dintr-o lupta politica adesea fara orizont si fara finalitate. Sunt un om de stânga. Comunist? Nu cred. Comunismul este mai degraba o eticheta, pusa pe un sistem care nici acum nu este definit si înteles pe deplin. Eu am aderat, cum am spus, la un sistem de valori care au definit, în interbelic si dupa, stânga, în general, si în special stânga occidentala. Ne cunoastem putin si superficial istoria, folosim prea multe clisee când judecam lucrurile. Da, tatal meu a fost unul dintre membrii Partidului Comunist din România. A platit pentru asta cu sanatatea, s-a stins din viata mult prea tânar. A încercat sa dea glas nevoilor celor ca el, celor care traiau din munca, erau discriminati si tratati fara pic de respect, care nu-si puteau întretine decent familiile. Alaturi de el, în închisorile si lagarele interbelice se aflau oameni care proveneau din toate mediile sociale si intelectuale, oameni care, ca si tatal meu, credeau ca se impune o schimbare radicala a sistemului politic si social românesc, profund inechitabil, polarizat economic si social. Acel sistem, care nu voia sa accepte ideea democratica, pâna la urma, a egalitatii cetatenilor în drepturi si obligatii, care îsi trimitea adversarii la închisoare, care excludea pe oricine nu era de acord cu el, a pus în pericol România Mare, si nu dusmanii închipuiti, pe care si-i inventa pentru a-si justifica abuzurile. Am simtit pe pielea mea aceasta represiune de la o vârsta frageda. Din cauza tatalui meu, care era detinut politic, mi s-a interzis accesul la educatie, în anumite forme de învatamânt. Ce a rezolvat o astfel de abordare? Societatea era mai divizata decât vrem sa admitem acum. Esecul României interbelice este, în primul rând, un esec al democratiei. De aceea, imediat dupa razboi, aflat la vârsta la care începeam sa înteleg mizele si imperativele luptei politice, am aderat, alaturi de alti tineri de vârsta mea, la miscarile de tineret de stânga. Care, în acel moment, erau preocupate de construirea unui climat politic cu adevarat democratic, propice dialogului si participarii egale pentru toti. Si pot spune ca aceeasi preocupare pentru un climat democratic se regasea si în rândul tinerilor de alte orientari politice. Cred ca, într-un fel sau altul, eram cu totii constienti ca sistemul politic interbelic era mort si trebuia pus altceva în locul lui. Ca aceste evolutii au fost întrerupte în 1947-1948, în circumstante speciale, generate de statutul post-belic al României, este o realitate si nu cred ca a servit interesele pe termen lung ale societatii românesti. Cu toate astea, nu putem arunca în derizoriu sau nega evolutiile României din acei ani, care au însemnat si suferinte, nu doar ale celor din închisori, ci ale tuturor românilor, 'comunisti' sau nu. Si pun cuvântul între ghilimele, pentru ca, daca privim retroactiv, regimul de pâna în 1989 a fost, în esenta sa, un soi de dictatura de dezvoltare, cu partid unic, ideologizat la început, dezideologizat la sfârsit, care si-a atins unele dintre obiective, a esuat în altele. Din pacate, regimul a ascultat prea putin vocea celor cu adevarat de stânga, care, într-un fel sau altul, chiar daca au trait în acel sistem, nu s-au regasit niciodata cu adevarat în el. Iarasi, din pacate, în zelul de a recupera interbelicul, pe care continuam sa-l idealizam, si sa-l acceptam necritic, în acesti ani post-revolutionari stânga a fost si este din nou ostracizata, pusa la zid, acuzata de toate relele. Ca si în interbelic, si acum sistemul politic este dezechilibrat, lipsindu-i o stânga bine conturata ideologic si dispusa la asumarea acestei identitati. PSD este în schimbare, încearca sa se redefineasca, îsi cauta modele. Stânga europeana este si ea departe a fi sigura de identitatea ei. Realitatile le vor obliga si pe una, si pe cealalta sa iasa din iluzii si sa revina la valorile de egalitate si de justitie sociala, de lupta pentru democratie, pentru drepturi si libertati, care au consacrat stânga.
Ne puteti spune daca ati abordat o imagine a României interbelice complexa si autentica, reliefând contrastele si crizele care au dus la prabusirea României Mari?
România interbelica, asa cum spuneam, a fost idealizata, si asta ne împiedica sa întelegem unde am gresit atunci, pentru a nu mai repeta acele greseli. Departe de mine gândul de a o prezenta în alb si negru. Ar fi o vulgarizare nepermisa a subiectului. Dupa Marea Unire s-au petrecut multe lucruri pozitive, mai ales în planul dezvoltarii economice si al modernizarii politice si institutionale. Din pacate, aceste evolutii pozitive au fost întrerupte de Marea Criza din 1929-1933, de esecul democratic si de politicile revizioniste ale puterilor învinse în razboi. Constructia natiunii, dupa Marea Unire, a fost lenta si contradictorie. Educatia era instrumentul principal la îndemâna pentru asta. S-au facut progrese, dar ele, raportate la nevoi, au avut un impact prea mic asupra cetatenilor si asupra natiunii. Accesul la educatie pentru cei mai multi copii, proveniti din familii nevoiase, era foarte dificil. Stiu cât de greu mi-a fost mie sa învat, ce sacrificii au trebuit sa faca toti ai mei pentru ca eu sa pot sa-mi urmez studiile. Abandonul scolar din cauze economice era la ordinea zilei. Multi dintre profesorii mei faceau tot ce puteau pentru a ne ajuta, îsi întelegeau si îsi luau în serios menirea. Proasta guvernare, derivele totalitare ale sistemului politic au nascut miscari politice radicale. Scoaterea în afara legii a Partidului Comunist, ca si modul brutal în care au fost tratate alte miscari politice si civile care militau pentru democratie si aparau drepturile si libertatile cetatenesti au fost contraproductive. În acelasi timp, ascensiunea extremei drepte, cu complicitatea Puterii, a complicat si mai mult lucrurile. României, si nu doar ei, i se ofereau doua modele, care ofereau, aparent, raspunsuri la consecintele crizei: modelul fascisto-nazist si cel sovietic. Ambele totalitare, nedemocratice, cu partid unic. Din pacate, modelele au avut adepti chiar si printre unii dintre reprezentantii partidelor 'normale', clasice, de pe scena politica. De asta a profitat Carol al II-lea. Si lucrurile au degenerat, pâna la amputarea teritoriala a tarii si intrarea în razboi. Desi copil, am trait aceste evenimente. Rebeliunea legionara a dus la asasinarea unui bun prieten al tatalui meu, si el cu angajament la stânga. Au murit evrei, a urmat procesul de 'românizare' si discriminarea evreilor. Am simtit toate astea, traiam printre oameni. Poate ca daca România interbelica ar fi fost mai urbanizata si industrializata, s-ar fi gasit mai usor forte care sa se opuna celor nedemocratice si antisemite. Slabiciunile interne au dus inclusiv la pierderea de teritorii.
Putem gasi, de asemenea, o imagine detaliata asupra începuturilor stângii comuniste, diferita atât de varianta comunista din perioada 1948-1989, cât si de anatemizarea de dupa 1989?
Nu este doar despre miscarea comunista, din care tatal meu a facut parte. Este si despre miscarea democratica, la care au aderat atât oameni simpli, cât si reprezentanti ai elitelor intelectuale. Cred ca aceasta miscare a avut, la rândul ei, o contributie importanta la constientizarea pericolelor totalitare în interbelic, pentru o democratie functionala, efectiva, pentru apararea drepturilor cetatenesti. As putea spune ca, în mare masura, aceasta stânga democratica a avut un rol mai mare în optiunea mea la stânga. Nici tatal meu nu a fost un adept al liniei dure a Moscovei, imprimata tuturor partidelor comuniste în epoca. El cunostea bine realitatile românesti, stia ce impact negativ au avut aprecierile despre România ale Cominternului, spre pilda. Pozitia lui nu a convenit conducerii PCR, si acest conflict i-a grabit sfârsitul. Dar, cu sau fara ocupatia sovietica, lucrurile s-ar fi schimbat radical în politica româneasca. Ocupatia sovietica a dus lucrurile în directia pe care o stim. Multi oameni de stânga - este si cazul meu - au continuat sa militeze în cadrul existent, desi eram convinsi ca nu asta ne-am dorit si imaginat dupa razboi. Am contribuit la reconstructia tarii, la crearea unor institutii, la început democratice, care se adresau tinerilor, elevi si studenti, am învatat, am încercat sa facem bine. Cine îsi imagineaza PCR ca un partid monolit, omogen, greseste. Întotdeauna a existat o diversitate de opinii si de interese în rândurile sale. Erau diferente de educatie, de mentalitati, de vârsta, de experiente personale. Si au existat mereu tabere, care au luptat pentru putere, mai mult sau mai putin public. Aceste lupte pentru putere au provocat, în primii ani ai puterii comuniste, victime, precum Lucretiu Patrascanu. Stalinismul românesc a fost o perioada întunecata, care a facut mult rau si oamenilor, si gândirii de stânga. Eliminarea adversarilor politici, indiferent ca erau de stânga sau de dreapta, imitarea proceselor staliniste de la Moscova, negarea oricaror forme de gândire autonoma, încercarea de anulare a identitatii nationale, toate astea au generat o reactie identitara, atât la nivelul conducerii PMR, cât si la nivelul societatii. Gheorghe Gheorghiu-Dej a speculat aceasta reactie si a reusit sa-si întareasca pozitia în fata grupului de lideri venit de la Moscova. Pe aceasta reactie a venit si episodul de liberalizare din anii '60 si pe aceasta reactie a ajuns conducator al PCR Nicolae Ceausescu. Dar asta n-a adus prea multe în planul gândirii si actiunii de stânga, dimpotriva.
Ce încercati sa oferiti în acest context cititorilor?
Am încercat sa ofer cititorilor o imagine cât mai nuantata cu putinta a evolutiei regimului politic românesc din anii '40 pâna la Revolutie. Eu am avut un avantaj, care mi-a permis sa cunosc lucrurile în complexitatea lor: perioada petrecuta în strainatate, la Praga, la UIS, în miscarea studenteasca internationala, unde am cunoscut oameni care, în deceniile urmatoare, au devenit lideri politici importanti atât în tarile asa-zis socialiste, în Occident si Africa sau Asia. Contactul cu dezbaterea de idei este extrem de important. Absolutizarea unei idei, oricât de buna ar fi ea, o transforma în dogma si îi anuleaza efectele pozitive. Din acest punct de vedere, URSS a gresit dublu: s-a închis într-o dogma marxist-leninista, care a închis modelul, l-a osificat, l-a departat de realitati, si a sanctionat dur încercarile celorlalte tari socialiste de a crea modele alternative, de a gândi viitorul sistemului. Poate ca interventia împotriva Budapestei, în 1956, a fost mai putin despre aceasta încercare de a crea alternative, dar sigur invazia din Cehoslovacia, din august 1968, despre asta a fost. Primavara de la Praga, dar si cele ce se petreceau în România exprimau aceasta nevoie de alternative, de aducere la zi a modelului. Din pacate, lucrurile se repeta acum, mai blând, ce-i drept, cu aceia care contesta modelul unic al globalizarii neo-liberale, spre pilda. Vorbind despre momentul 1971 si revenirea României la dogmatism, este evident ca semnalul dat de Moscova prin invadarea Cehoslovaciei nu avea cum sa nu fie receptat de Ceausescu. Un Ceausescu ramas tributar unei gândiri totalitare. Eu cred ca avea de ales între a continua atât deschiderea catre Occident sau de a reveni la dogma. Viata a demonstrat ca nu era capabil sa faca deschiderea necesara, care presupunea trecerea la un sistem pluripartid, pentru ca logica liberalizarii aici ducea. Revenirea la dogma nu însemna - nu a însemnat - revenirea la linia promovata de Moscova. A fost o dogma proprie, care a avut în centrul ei cultul personalitatii, refuzul de a împarti puterea cu altcineva, nici în partid, nici în stat. Dar Moscovei i s-a dat de înteles ca România nu va abandona 'lagarul socialist', si nici regimul cu partid unic. Ceea ce, pâna la urma, asta dorea Uniunea Sovietica. Si România chiar nu s-a abatut de la dogma imaginata de Ceausescu, dogma inspirata si din cea nord-coreeana. Episodul 'plata datoriilor' a fost tot o încadrare în dogma. Era un mijloc prin care se putea rupe de Occident si evita presiunile lui pentru deschidere si democratizare, pentru împartirea Puterii. Un episod de austeritate, cu efecte aproape identice, îl traim acum. Iar - si atunci, si acum - principalele victime sunt sistemele publice de educatie si de sanatate, infrastructurile, investitiile în modernizarea aparatului productiv, în cercetare, dezvoltare. Cei care promoveaza acum austeritatea ar fi putut studia episodul românesc de austeritate din anii '80. Ar fi putut evita multe erori. Fac aceasta paranteza, pentru ca vreau sa subliniez înca o data pericolul transformarii ideilor în dogme. Este si un îndemn la gândire autonoma, la generarea permanenta de modele alternative, de implicarea cetatenilor în definirea si aplicarea politicilor publice. Divortul dintre cetateni si guvernare nu este un lucru bun, indiferent de epoca si de sistem politic.
Ne puteti spune daca exista, în carte, o galerie de portrete politice importante ale perioadei 1940-1989?
Am evocat nu doar figuri ale liderilor politici. As putea spune ca am dedicat o buna parte a cartii evocarii unor personalitati ale vietii intelectuale, culturale si stiintifice, oameni care m-au marcat si oameni cu care am lucrat în decursul timpului. Ei au reusit sa faca mai suportabila viata românilor în vremuri grele pentru noi toti.
Reuseste cartea, mai mult decât toate celelalte carti semnate de dumneavoastra pâna acum, sa furnizeze un autoportret al autorului?
Asta va decide cititorul. Eu sunt doar un povestitor, un martor, printre multi altii. Nu încerc sa ma justific. Vreau doar sa-i fac pe cititori sa înteleaga cum am ajuns sa iau o serie de decizii, ce m-a determinat sa optez pentru un angajament la stânga, cum a evoluat atitudinea mea fata de sistem. Cred ca, indiferent de 'meandrele concretului', care sunt o realitate, oricât ar insista unii sa transforme sensul acestei sintagme, pe care am folosit-o într-o împrejurare care îmi aduce aminte de un om la care am tinut mult, Dan Haulica, cel care a marcat epoca sa cu celebrul proiect al revistei 'Secolul 20', am reusit sa transmit ceva ce mie mi se pare esential în viata fiecarui om: importanta unei optiuni si consecventa urmaririi finalitatii ei. Aceasta carte nu este despre putere. Sincer, nu mi-am imaginat ca voi ajunge, vreodata, primul om în stat. Nu sunt dependent de putere. Puterea este doar responsabilitate fata de ceilalti, n-ar trebui sa te schimbe, sa-ti dea un statut aparte. Suntem toti egali în drepturi si obligatii. Cel care detine si exercita puterea trebuie sa vegheze ca aceasta egalitate sa existe pentru toti. Nu cred ca regimul 'comunist' m-a schimbat în ceea ce priveste atitudinea mea fata de putere. Cu ea poti face bine, sau poti face rau. Am vazut raul pe care îl poate face puterea, si nu doar aceea din comunism. De asta sunt reticent când vad oameni care se cred providentiali, care cred ca sunt deasupra tuturor, ca legea nu este pentru ei. Acest mod de gândire distruge orice institutie politica. Si am mai învatat un lucru: democratia nu poate exista în absenta cetatenilor care-si asuma responsabilitati. De fapt, eu asta am facut, si sunt mândru de ceea ce am facut: mi-am asumat responsabilitati. Restul poate fi judecat în fel si chip...
