Premium
Reforma sistemului judiciar dorită de guvernul Netanyahu, a cărei primă parte a fost deja adoptată, scoate la lumină contradicțiile care stau la baza statului Israel, care se dorește a fi atât iudaic, cât și democratic
Israelul, statul care vrea să fie și iudaic, și democratic, este sfâșiat. Aceste două componente, explicite în declarația de independență din 1948, se ciocnesc frontal după votarea în Parlament, luni, 24 iulie, a primei părți a reformei justiției, dorită de coaliția lui Benjamin Netanyahu, relatează Le Monde citat de Rador.
Textul votat de Parlament facilitează demiterea de către executiv a înalților funcționari care îi critică, respectiv numirea aliaților politici pe care Curtea Supremă îi suspectează de incompetență sau corupție. Dar ceea ce provoacă dezaprobarea este faptul că alianța de guvernământ a ales să îl impună, în ciuda unui consens larg privind toxicitatea prevederilor textului.
Această temere este exprimată de luni de zile de către opoziție, care a boicotat votul, de către întreaga justiție, de mediul de afaceri și de șeful băncii centrale a țării, precum și de către armată și cei peste un milion de manifestanți din cele nouă milioane de locuitori ai țării. Oponenții laici și liberali ai textului îl văd ca pe primul pas într-o revoluție în balanța puterii, în beneficiul executivului. Ei se tem de apariția unui stat autoritar, controlat de fundamentaliști religioși, rasiști și susținători ai unui „Mare Israel”, cu un regim de supremație evreiască asumată între Iordan și Marea Mediterană.
Acești ideologi promit că vor continua reforma în Knesset după vacanța de vară, atacând modul în care sunt numiți consilierii juridici ai guvernului și judecătorii Curții Supreme. Ei intenționează să profite de o oportunitate istorică pentru a învinge nu inamicul palestinian bolnav, ci pe acei israelieni liberali care stau în calea ambiției lor.
Schismă în cadrul armatei
Încă din 2005, unul dintre ideologii noii abordări, Moti Karpel, scria în ziarul său, ”Nekuda” că „a te pregăti din nou pentru lupta politică dintre dreapta și stânga înseamnă a te pregăti pentru războiul precedent. (...) Viitoarea luptă se profilează pe axa iudeo-israeliană. Cei care sunt în primul rând evrei se confruntă cu cei care sunt în primul rând israelieni.
(…) Viziunii israeliene a unui stat pentru toți cetățenii săi, cu tot ceea ce înseamnă asta, trebuie să i se opună viziunea unei democrații evreiești”.
/.../ Această luptă, începută în timpul evacuării coloniilor din Gaza decretată în 2005 de Ariel Sharon, se află astăzi în prim-plan.
Aceste disensiuni au ajuns să izbucnească chiar în inima armatei, o instituție sacralizată în Israel, care a rămas ultimul mit unificator al acestei țări. Peste 10.000 de rezerviști, esențiali pentru această instituție, refuză în prezent să mai facă voluntariat, mai ales în unități de elită: comandouri, informații, aviație, ale căror capacități ofensive sunt puse acum în discuție. Refuzând să servească o „dictatură”, ei pun în pericol coeziunea forțelor armate.
Israelienii din clasele de mijloc și superioare, laici și liberali, dominanți în demonstrațiile de stradă, păstrează o anumită influență în structurile statului, reușind să pună presiune asupra guvernului, cu sprijinul multor foști ofițeri care au ocupat cele mai înalte funcții. Chiar și în propria tabără, această formă de „răzvrătire organizată” a atras critici.
Pe de altă parte, trupele care desfășoară cea mai mare parte din „munca murdară” de ocupare a teritoriilor palestiniene (aproximativ jumătate din forța activă) sunt formate în mare parte din tineri mai săraci, mai religioși și conservatori de la periferia țării, mizrahi (evrei din estul și nordul Africii), etiopieni și druzi, cărora le este greu să înțeleagă că rivalii lor își aduc revendicările în sânul armatei.
Dezaprobare din partea lui Biden
Oponenții nu exprimă altă ambiție decât aceea de a menține o formă de statu-quo: păstrarea unui confort de invidiat al vieții și a echilibrului celor două mituri naționale. Cel al unui stat evreiesc, în care peste 20% sunt cetățenii palestinieni. Cel al unei democrații liberale care perpetuează un război colonial împotriva acestui popor din 1948.
Duminică și luni, președintele american Joe Biden a luat act de intensitatea acestei crize, încercând să influențeze viața politică internă israeliană ca niciunul dintre predecesorii săi: a cerut direct guvernului să nu voteze acest text, apoi a deplâns că acesta l-a trecut cu forța în Knesset și a îndemnat să se caute un consens pe viitor. Un sionist declarat, profund dedicat Israelului, Biden este un democrat american de școală veche.
Camera Reprezentanților SUA îi împărtășește sensibilitatea. Pe 18 iulie, s-a simțit obligată să adopte o rezoluție care afirmă că Israelul nu este un stat rasist, contrar a ceea ce afirmase un reprezentant democrat. Rezoluția a fost adoptată cu 412 voturi pentru și nouă împotrivă. Simplul fapt că un astfel de memento părea necesar este un semnal pentru Israel.
Eseistul american Peter Beinart, evreu practicant, notează că modelul propus astăzi de Israel, cel al unui „stat aparținând unui trib”, se apropie de cel care se instalează în cadrul Partidului Republican. Această logică, conform căreia „statul ar avea o obligație specială față de un anumit grup etnic și religios” - în Statele Unite în favoarea creștinilor albi și în Israel în favoarea evreilor - este respinsă de electoratul tânăr democrat, din ce în ce mai puțin înclinat să ia în considerare și să susțină specificul singurului stat evreiesc din lume.
