Premium
Câmpul de gaze South Pars din Iran este jumătate din cea mai mare resursă de gaze din lume – cealaltă fiind North Field din Qatar – astfel încât orice anunț oficial privind planurile de producție de acolo este un eveniment major. Este și mai dramatic dacă se referă la faza 11 a South Pars (SP11), adesea întârziată și extrem de controversată, care pentru o lungă perioadă de timp a fost un punct focal pentru ostilitățile proxy dintre Vest și Est. În consecință, comentariile de săptămâna trecută ale Ministerului iranian al Petrolului, potrivit cărora producția de gaze a început în sfârșit din faza 11, au dat impulsuri la Washington, Moscova și Beijing, scrie oilprice.com.
Pentru Moscova și Beijing, anunțul pune pecetea pe ani de manevre pentru a juca un rol esențial în dezvoltarea celei mai mari rezerve de gaze din lume. Pentru Washington, aceasta ridică întrebări cu privire la angajamentul real al Iranului de a conveni asupra unei noi versiuni a Planului comun de acțiune cuprinzător (JCPOA, sau colocvial "acordul nuclear") în următoarele trei luni, așa cum era planificat.
La 16 ianuarie 2016, când JCPOA a fost pus în aplicare, premiul suprem pentru companiile petroliere internaționale occidentale a fost implicarea în câmpul de gaze South Pars – chiar mai mult decât în câmpurile petroliere enorme ale Iranului. Ei știau că petrolul era supus unei presiuni crescânde din partea lobby-ului pentru energie curată, dar știau, de asemenea, că până și acest grup privea gazul ca o alternativă acceptabilă la petrol în perioada de tranziție la energia verde.
South Pars se întinde pe 3.700 de kilometri pătrați
În plus, în ciuda resurselor masive de petrol ale Iranului, resursele sale de gaze au fost și mai mari, iar cea mai mare parte a acestora au fost concentrate într-o singură zonă imensă – South Pars. Situl South Pars se întinde pe 3.700 de kilometri pătrați și deține aproximativ 14,2 trilioane de metri cubi (tcm) de rezerve de gaze, plus 18 miliarde de barili de condensat de gaz.
Acesta reprezintă deja aproximativ 40% din totalul estimat de 33,8 tcm al Iranului din rezervele de gaze (majoritatea situate în regiunile sudice Fars, Bushehr și Hormozgan) și aproximativ 80 % din producția sa de gaze. Cealaltă parte a celei mai mari rezerve de gaze din lume este North Field (sau "North Dome") de 6.000 de kilometri pătrați din Qatar, care este piatra de temelie a statutului său de exportator mondial de gaz natural lichefiat (GNL). Iranul a avut, de asemenea, de mult timp planuri bine dezvoltate de a utiliza o parte din South Pars și siturile învecinate North Pars pentru a-și lansa propriul program GNL de clasă mondială.
South Pars a fost împărțit în 24 de faze de dezvoltare, cu obiective largi de producție variind de la aproximativ 28 de milioane de metri cubi pe zi (mcm/zi) la aproximativ 57 mcm/zi – acesta din urmă fiind obiectivul fazei 11. Odată ce JCPOA a fost convenit, Total din Franța s-a mutat în locul dominant pentru a dezvolta uriașul sit, cu o participație de 50,1 %, peste participația deținută de China National Petroleum Corporation (CNPC), care a fost pedepsită de Iran pentru că a făcut progrese lente pe alte site-uri.
Firma franceză a investit rapid aproximativ 1 miliard de dolari în fază și a făcut progrese pe site, până când în mai 2018 a venit retragerea SUA din JCPOA. Având în vedere dimensiunea și domeniul de aplicare al fazei 11, a devenit un punct focal al atenției Washingtonului în urma retragerii sale și a pus francezii sub o presiune extremă pentru a se retrage din proiect.
În acel moment, CNPC a preluat automat participația de 50,1 % a Total în faza 11, pentru a se adăuga la participația sa existentă de 30 % (restul de 19,9 % fiind deținut de Petropars din Iran) și era pregătit să continue dezvoltarea site-ului, având în vedere condițiile extrem de benefice pe care le-a oferit Iranul. Mai exact, OilPrice.com înțelege că Ministerul iranian al Petrolului a oferit chinezilor o reducere de 15 % timp de nouă ani la valoarea tuturor gazelor pe care le-au recuperat - aceasta fiind valoarea gazului aplicată formulei cost/rentabilitate a CNPC față de evaluarea pieței libere - valoarea actualizată netă a întregului sit South Pars la acel moment fiind de 116 miliarde USD.
Cu toate acestea, pe măsură ce SUA au intensificat presiunea asupra Chinei în războiul comercial și cu China deja blocată în noul acord supraîncărcat de 25 de ani cu Iranul, așa cum a fost analizat în profunzime în noua mea carte despre noua ordine a pieței globale a petrolului, Beijingul a luat o decizie politică de a lua un profil public mai scăzut în ceea ce privește lucrările de proiect privind câmpurile de petrol și gaze ale Iranului ori de câte ori este posibil. În fruntea acestei liste a fost faza 11 a South Pars, astfel încât CNPC s-a retras public din proiect în octombrie 2019.
Stagnare
De atunci, au existat puține progrese în faza 11 până la acest ultim anunț, predicat că Iranul va găsi brusc 20 de miliarde de dolari pentru a finanța următoarea parte a dezvoltării sale. Deși această descoperire bruscă masivă părea să nu provoace întrebări din partea restului mass-mediei din lume, pentru OilPrice.com părea ciudat, având în vedere că Iranul este în esență în faliment.
Potrivit unei surse de rang înalt apropiată Ministerului iranian al Petrolului, OilPrice.com descoperit că cele 20 de miliarde de dolari vor fi finanțate printr-o metodă extrem de precară. Mai exact, firmele rusești și chineze – brațul străin de gaze al Lukoil și China National Offshore Oil Corporation în primă instanță – vor suporta costurile pentru dezvoltarea proiectelor în cadrul fazei 11 pe o bază incrementală, recuperându-și cheltuielile plus profiturile convenite în prealabil pe măsură ce vând gazul. În timp ce Rusia preia conducerea dezvoltării site-ului, China concentrându-se pe inginerie, firmelor rusești li se garantează un profit de 35 % din vânzările de gaze, firmele chineze primind 28 %. Băncile rusești și chineze care vor executa partea de schimb valutar a tranzacțiilor vor primi, de asemenea, încă 5 % fiecare pentru problemele lor, potrivit sursei iraniene.
Cum va fi văzut acest lucru de către Washington, pe măsură ce discuțiile continuă cu privire la conținutul unui nou "acord nuclear", rămâne de văzut. "Poate că Iranul consideră că atribuirea lucrărilor la proiectul [South Pars Phase 11] Rusiei și Chinei este un truc de negociere pentru a obține termeni mai buni în noul JCPOA, dar termenii acordului, așa cum se prezintă, sunt cei mai buni la care [Iranul] se poate aștepta, cred", a spus sursa iraniană. După cum s-a subliniat în mod exclusiv la începutul lunii iulie de către OilPrice.com, discuțiile în curs dintre SUA și Iran cu privire la o nouă versiune a JCPOA nu sunt pentru o versiune atotcuprinzătoare a acordului inițial de dinainte de 2015, așa cum a fost analizat în profunzime în noua mea carte despre noua ordine a pieței mondiale a petrolului, ci pentru o "versiune limitată" a acesteia. Pentru început, Iranul nu va trebui să se angajeze la o anumită dată pentru a adera la Grupul de Acțiune Financiară Internațională (GAFI), ci doar să indice că va depune eforturi pentru a se alinia la obiectivele GAFI într-o perioadă nespecificată.
La rândul lor, SUA nu va trebui să renunțe la desemnarea Corpului Gărzilor Revoluționare Islamice ca organizație teroristă străină. Cu toate acestea, va permite reducerea treptată a sancțiunilor împotriva exporturilor iraniene de petrol și gaze. Un aspect pozitiv major al acestui JCPOA limitat este că abordează teama cheie a Israelului cu privire la Iran – că Iranul produce un fel de armă nucleară mai devreme decât mai târziu. Prin urmare, principalele angajamente pentru Iran în noua versiune limitată a JCPOA sunt că va menține îmbogățirea uraniului la sau sub 60 % și că este de acord cu inspecții regulate încă o dată din partea organismelor independente de supraveghere nucleară.
