Premium
Academia Română a organizat marți o sesiune științifică dedicată Centenarului Încoronării din 1922, actul prin care a fost consfințită statalitatea României Mari.
Academicienii au subliniat că ceremonia s-a înscris într-o tradiție monarhică românească de peste o jumătate de mileniu, la rândul ei inspirată din ceremonialul bizantin, plin pe semnificațiile sacre ale legăturii poporului cu Dumnezeu.
Evenimentul a fost deschis de acad. Ioan Aurel Pop, Președintele Academiei Române, și a inclus trei comunicări științifice dedicate Ceremoniei Încoronării din 15 octombrie 1922 și continuității instituției monarhice (voievodale) în spațiul românesc în cei 600 de ani care au precedat acest moment.
Acad. Răzvan Theodorescu, vicepreşedinte al Academiei Române, a susţinut prelegerea „Monarhia dinaintea monarhiei. Consacrarea dinastică la români”, prof. Georgeta Filitti, membru de onoare al Academiei Române, a reînviat atmosfera ceremoniei din 15 octombrie 1922 prin comunicarea „Încoronarea între simbolistica regală şi spectacol”, iar Directorul general al Muzeului Naţional Peleş, istoricul Narcis Dorin Ion, a trecut în revistă „oaspeţii de seamă ai serbărilor Încoronării”.
A fost prezentată și o expoziţie cu fotografii și documente de epocă referitoare la Încoronarea din 1922.
Consfințirea voinţei de unire a poporului român
„Fără Încoronare, Marea Unire rămânea neîmplinită”, a subliniat acad. Ioan-Aurel Pop. „Prin acest act, voinţa de unire a poporului român a fost consfinţită pe deplin în faţa ţării, în faţa lumii şi, mai ales, în faţa lui Dumnezeu. Poporul român a privit totul ca pe un act de sacralitate. Nu a fost o noutate în istoria noastră. Încoronările vin din Evul Mediu”, a adăugat Președintele Academiei.
„Încoronarea aceasta în Cetatea Unirii, acolo unde Mihai Viteazul a clădit catedrală mitropolitană, care a fost apoi dărâmată, foarte aproape de palatul princiar, era un semn extraordinar şi de continuitate – în raport cu tradiţia, şi de viziune – în raport cu viitorul.”
Și acad. Răzvan Theodorescu, a subliniat ideea de continuitate în prezentarea sa.
„Se cuvine cred ca, onorând dinastia germană de Hohenzollern – devenită atât de românească – să nu uităm că, prin păstrarea statalității noastre de-a lungul a mai mult de jumătate de mileniu, am fost singurul popor din această parte de Europă care și-a avut dinastii medievale și premoderne sau, uneori, încercări de nouă înjghebare dinastică, cu alte cuvinte o monarhie care a premers monarhiei de după 1866, modernizatoarea României. Statalitatea noastră, această păstrare a unor instituții statale fundamentale – Domnie și Biserică –, a existat și în vremea unei relative independențe, cea a secolelor al XIV-lea și al XV-lea, și în epoca autonomiei cu suzeranitatea Porții, în secolele XVI-XVII, și în epoca unei dependențe totale, din secolul al XVIII-lea”, a adăugat istoricul citat de basilica.ro.
El a subliniat că „demnitatea voievodală de la noi nu era cu nimic inferioară demnităților monarhice de pe continent”.
Slujire: Coroana regală, simbol al coroanei de spini
„Această suveranitate avea un puternic suport religios, care cobora în timpurile bizantine și în regulile aproape fixe ale dobândirii coroanei, ce avea înțelesurile sale sacre” pe o arie largă, „de la Târnovo la Palermo”, cuplul imperial „fiind încoronat de îngeri sau chiar de Iisus Hristos, a Cărui coroană de spini coroana o simboliza. Moștenită din Bizanț, ceremonia sacră a încoronării – cu coroana pusă pe altar, ca semn de dar divin, și ideea regăsită în cronici că domnul este de la Dumnezeu, Care-l unge – a fost, în spațiul românesc, exprimată limpede în Învățăturile lui Neagoe Basarab – «că nu te-au ales, nici te-au uns oamenii spre domnie, ci Dumnezeu te-au ales și te-au uns» – și străbat ca un fir roșu întreaga noastră istorie veche”, a continuat acad. Răzvan Theodorescu.
El a făcut trimitere la numeroasele portrete votive din biserici, în care apar domnitori purtând „coroane deschise” și „bogatele mantii de tradiție constantinopolitană”.
Chiar și după ce Principatele Române au devenite vasale ale Înaltei Porți Otomane și domnitorii nu au mai avut dreptul să poare coroană, simbolismul sacru al ceremoniei ungerii ca domn s-a păstrat. Astfel, domnii fanarioți „rămân purtători de coroană, mai ales în Valahia, dar numai în imaginile votive din biserici, unde ei sunt unșii lui Dumnezeu”.
Succesori simbolici ai basileilor din Bizanț
În realitate, aveau loc de fapt două ungeri, a subliniat istoricul: prima, după investitura sultanală, avea loc la Patriarhia Ecumenică din Fanar, unde voievozii noștri „erau socotiți succesori ai basileilor din defunctul Bizanț” și cu acest prilej se făceau rugăciunile de la încoronarea împăraților; iar a doua ungere avea loc în țară.
Acad. Răzvan Theodorescu a încheiat amintind că Regele Ferdinand a fost încoronat cu coroana Regelui Carol I, făcută din tunurile turcești capturate în Războiul de Independență.
„După câteva decenii rodnice, cu aceeași coroană, se încorona singur – simbolic – Regele Ferdinand și o făcea părtașă într-un ceremonial al sacralității dinastice pe propria sa regină, încununând aievea o istorie monarhică românească de 600 de ani”.
Expoziţia „Centenarul încoronării regilor întregitori de ţară – 1922-2022”, vernisată recent în sala „Theodor Pallady” de Cabinetul de Stampe al Bibliotecii Academiei Române, rămâne deschisă până în data de 22 octombrie.
