Oana Moraru este fondator și manager al Școlii Helikon ( unul dintre proiectele de alternativă educațională privată – în Călărași (ciclu preșcolar, primar și gimnazial). În interviul acordat PoliticScan ea explică care este sursa nefericirii elevilor din România. Oana Moraru a mai vorbit despre educația în școlile private, despre religie ca materie în școli și despre limbă și creativitate.
De ce nu sunt toate școlile așa ca în imaginea aceasta?
Școlile sunt proiecția spiritului nostru și a puterii noastre de a iubi. Nu toate școlile sunt așa – în aer și de plăcere – pentru că noi, adulții, de regulă, ne tratăm copiii cum ne tratăm și pe noi înșine. Cât timp nu ne simțim noi liberi și demni de respect și iubire, n-o să putem dărâma zidurile și băncile care îi țin în neclintire pe cei mai tineri.
De ce copiii din România sunt nefericiți la școală? De ce e o corvoadă să mergi la ore, să îți faci temele, să dai ochii cu profesorii exigenți?
Exigența, în școala românească, e confundată – prea adesea – cu duritatea, pretențiile de superioritate și importanță ale profesorului, pedeapsa cu nota sau cu tema kilometrică, cu ierarhiile valorice și concurența neechitabilă între copii, cu goana după favoarea unui dascăl, cu selecția pe sub masă a copiilor ”buni” și aruncarea în clase second-hand a celor pentru care părinții nu se bat în cadouri etc. Exigența este o chestie bună, în sine. Înseamnă standarde academice înalte și angajarea profesorului față de elev, una de tipul ”te văd, îți înțeleg stilul de învățare și nevoile, sunt aici să te ajut și să nu te las până nu facem o treabă împreună!” Nefericirea elevului român vine, în principiu, de la această mare nedreptate a raporturilor umane. Noi n-am ieșit din paradigma profesorului cu bățul în mână. Nici din cea a bătăii rupte din rai. Părinților români le place răutatea față de copiii lor. Au mulți convingerea că asta te face om. Școlile românești sunt rele cu copiii. Pur și simplu. N-am întors noi roata, ca spirit și ca națiune, ca să ne înconjurăm copiii cu dragoste. E o corvoadă să dai ochii la școală cu adulți răi, meschini și anchilozați în reflexul învinovățirii. De câte ori copilul român dă greș, e pedepsit: cu vorba, cu o uitătură piezișă, cu ironii, cu note proaste, cu topuri valorice umilitoare. Sau e etichetat ca ”leneș” și lăsat în pace. Noi nu știm, ca părinți și profesori, pedagogia salvării individuale, a recunoașterii celor o mie de drumuri către succes. Noi știm una și bună: aia a planificărilor sincrone în toată țara, pe conținuturi și informații nelegate ca sens, rigide în capul copiilor sau suprasaturate. Suntem o națiune care își nefericește copiii. Nu o nefericire cu morgă academică și stres cognitiv, ci una letargică și plină de resentimente.
O țară cu o școală proastă va produce indivizi cu raționamente rudimentare și gândire confuză. Ei pot fi niște indivizi învățați, dar
nu și conștienți. Pot fi tobă de carte, dar incapabili să emită păreri proprii. Rolul școlii este de a da instrumentul clarității în gândire. Ca un tăiș care desfrunzește jungla informațiilor. Noi n-avem încă ambiția asta. La noi încă are sens să torni în cap copiilor.
Ce ar fi dacă de mâine părinții nu și-ar mai da copiii la școală și ar alege să îi țină acasă și să îi educe singuri sau cu resurse alternative?
Sunt din ce în ce mai mulți părinți care fac asta. Bravo lor! Trebuie să fii un om liber și tare curajos să înțelegi că școala nu mai este toată viața unui copil, ci o mică parte din ea. Noi n-am observat cât la sută învață copiii noștri în afara școlii. Cred că trei sferturi din deprinderile de viață și informațiile vii, utile și relevante se învață acum din alte medii: internetul, mass-media, anturajul, călătoriile, dinamismul vieții celui de lângă noi. Școala, ca furnizor de informație, era hotărâtoare într-o epocă în care nimic nu se întâmpla la vedere, în afara ei. Cunoașterea adevărată era monopolul unor medii închise, savante. Astăzi, până și studiile de fizică cuantică se publică în cărți de popularizare științifică, pe înțelesul oricărui cititor, cu limbaj și explicații digerate în banal și imediat. Astăzi aproape tot ce poate fi știut se întâmplă în afara școlii. Ce pierdem noi, definitiv, ca națiune, în școlile noastre proaste, sunt copiii din mediul rural și cei din familiile abuzive sau disfuncționale. În rest, pierdem cu toții șansa formării gândirii critice – adică instrumentul acela care i-ar ajuta pe copiii noștri să nu se lase manipulați de informație, să gândească de pe baze selective. O țară cu o școală proastă va produce indivizi cu raționamente rudimentare și gândire confuză. Ei pot fi niște indivizi învățați, dar nu și conștienți. Pot fi tobă de carte, dar incapabili să emită păreri proprii. Rolul școlii este de a da instrumentul clarității în gândire. Ca un tăiș care desfrunzește jungla informațiilor. Noi n-avem încă ambiția asta. La noi încă are sens să torni în cap copiilor.
Dacă mâine mi-aș ține copilul acasă și l-aș învăța să caute răspunsuri pe Google sau pe Youtube, ar avea mai mult de câștigat decât dacă ar merge la școală?
Copilul meu îmi povestește, zilnic, mai multe chestii de pe youtube decât din clasă. Deși merge la o școală ambițioasă. Am remarcat că tot ce dobândesc pe cale vizuală, holistică și intuitivă e mai pregnant și mai valoros pentru copiii de astăzi decât ce scriu, cu grijă, în caiet. Mintea copiilor noștri este construită după modelul societății în care ne aflăm: este zgomotoasă, neastâmpărată, dinamică, intuitivă, pretențioasă, divergentă, polarizată, conflictuală și sensibilă. De ce am crede că într-o lume cu așa ritm nebun, niște copii aliniați în bănci și închiși în clase ar deveni brusc calmi, conectați, relaxați și foarte atenți, dornici să ascute definiții? Trebuie să fim nebuni să ne supărăm pe ei. Noi nu suntem bine, adulții. Niciun câștig n-aduce școala dacă toarnă în copii otrava îndoielii de sine, dublul standard și pretenții rupte de realitatea de afară.
De curând s-a pus în aplicare legea care prevede alocări de la bugetul educației și pentru elevii de la școli private/confesionale. E corect sau nu să fie subventionați de la stat și copiii părinților care au bani să plătească o școală privată?
Banii aceștia nu sunt subvenții de la stat. Nu sunt rupți din buget, în detrimentul altor posibile sau mai nobile investiții. Banii aceștia sunt ai fiecărui copil – un cost standard per elev, calculat de statul roman pentru toată durata învățământului obligatoriu. Ei se îndreptau, până acum, toți și nediferențiat, din bugetele locale, către școlile de stat. Fără să se țină seama că sunt familii care aleg altceva în educație. Indiferent de câtă dare de mână au părinții sau cât s-a ajuns fiecare în viață până ce copilul are vârsta școlarizării, statul român are obligația să achite fiecărui copil promisiunea finanțării de bază. Așa cum o face constant, de ani de zile, și cu liceele care nu dau mai mult de 2 % absolvenți de Bacalaureat, așa cum plătește o groază de profesori care n-au ce căuta la catedră sau investește în laboratoare pretențioase în care se intră, probabil, de două ori pe an, pentru că școlile nu au dascăli calificați sau cu chef de muncă.
Toate școlile private care sunt acreditate au drept firesc la acest circuit al banilor. De vreme ce ele respectă toate regulile Ministerului Educației, statutul cadrelor didactice e același, numărul de inspecții, controale și reglementări abundă cu aceeași regularitate, de vreme ce statul se îngrijește cu atâta îndârjire de bunul mers și neieșirea din rând a acestor școli, de ce să nu le și recunoască financiar dreptul copiilor care le-au ales, în cunoștință de cauză și sub girul instituțiilor de stat – ARACIP, inspectorate, etc??
De exemplu, la școala pe care o conduceți, ce va însemna acest surplus de la bugetul statului? Cât ar însemna el raportat la taxa lunară și cum va fi folosit? Veți scădea taxele școlare corespunzător?
Pentru că școala noastră e construită într-un oraș cu familii fără mare putere financiară, taxa este mică – 200 Euro/lună, cu toate opțiunile incluse: masa, teme, limbi străine și ateliere. Cele mai mari cheltuieli din venituri le avem cu salariile profesorilor - cam 60% din ce încasăm de la părinți. Restul se duce pe chirii, bucătărie și întreținerea bazei materiale. Pentru noi, un 30% finanțare exterioară ar salva mult din cheltuielile cu personalul și ne-ar da șansa unor investiții mai consistente în formarea oamenilor, în dotarea laboratoarelor sau achiziționarea unor programe și materiale educative pe care ni le dorim de ani de zile. În lume, tehnologia educațională, auxiliarele didactice și programele evoluează spectaculos. Fără bani, nu ești la zi cu prezentul, fără să mai vorbim de viitorul despre care pretindem că îl pregătim pentru copiii noștri. În materie de educație, nu te poți opri niciodată. Niciodată nu poți spune că nu ai în ce investi banii. De aceea, nu cred că este nici în interesul copiilor, nici al școlii, ca organizație, să își micșoreze taxele, când și așa se uită cu jind la tot ce apare nou în lume, fără să își permită. O să stăm de vorbă în primul rând cu părinții și o să luăm decizii împreună despre cum și în ce vom băga acești bani. Asta e marele avantaj al școlilor private: că părinții sunt ascultați.
E o regulă ca serviciile în școlile și grădinițele private din România să fie mai bune decât în școlile publice? Ne imginăm că nimeni nu ar plăti bani din buzunar pe lângă taxe și impozite ca să-și dea copilul la o școală privată dacă serviciile ar fi mai proaste.
Statistic vorbind, în lume – și cred că și în țara noastră – există școli private și școli publice pe tot evantaiul de performanță: de la foarte bun, la foarte slab. Cu toate astea, și în cea mai slabă școală privată, familiile au garanția unor lucruri care sunt ignorate, cel mai adesea, în școlile publice: copiii sunt supravegheați continuu, trăiesc în medii mai sigure și mai curate, au hârtie igienică la toalete, unde, de regulă, nu îți este silă să te duci, au în spate echipe de oameni care se străduiesc – așa cum pot ei – pentru binele lor, sunt văzuți ca indivizi, încurajați ca oameni, făcuți să simtă că au un rol și contează, sunt parte a unei comunități care își pune intenții bune pentru creșterea lor. Mediul școlilor publice românești este încă impersonal, funcționăresc, polarizat în interiorul aceleiași instituții, deopotrivă aberant și inspirat, nereglementat până la capăt, nesigur și cu șanse mari pentru abuz emoțional sau fizic. Măcar și pentru această comparație, peste 60 000 de familii au ales deocamdată mediul privat.
Gru
pul pare un eșec, în contextul în care lumea aștepta de la noi marea cu sarea. Eu am citit din prima zi, în vorbele ministrului
, limitarea noastră față de orice alegere mai deșteaptă pentru viitorul apropiat. Nu are nimeni curaj în minister să rupă, peste noapte, ritmuri arhaice și conștiințe împietrite.
Ați fost cooptată în grupul Ministrului Educației pentru curriculum. Pare că a fost un eșec. Unii membri au ieșit cu un plan. Ați fost printre cei care ați contestat demersul. Destul de greu să înțelegem cum poți face parte dintr-un grup de experți și să nu fii de acord cu opinia majoritară. Deci ce s-a ales din acest grup și de ce ați contestat produsul lui?
Grupul pare un eșec, în contextul în care lumea aștepta de la noi marea cu sarea. Eu am citit din prima zi, în vorbele ministrului, limitarea noastră față de orice alegere mai deșteaptă pentru viitorul apropiat. Nu are nimeni curaj în minister să rupă, peste noapte, ritmuri arhaice și conștiințe împietrite. Mie îmi pare că orice om pus în fruntea educației românești e silit, în cel mai scurt timp, să își omoare orice scânteie de lider și să devină un cuminte funcționar. Am fost invitați să acceptăm un compromis de plan-cadru, sub pretextul, de înțeles al predictibilității: adică, n-ar fi fost cazul, de pe un an pe altul, să venim cu modele care să arunce școlile, profesorii și directorii în aer. Lumea e sătulă de schimbări. Pentru că le-a făcut mereu fără țintă și fără convingere. Grupul nostru a fost invitat să experimenteze pe termen lung și să piloteze programe – pe proiecte europene – paralel cu sistemul. Despre care, înțeleg deocamdată, cu tristețe, că nu trebuie nevrozat cu soluții futuriste. Lucru pe care nu l-a înțeles o parte din colegii mei, care au apucat să facă o propunere din care, culmea, lipsea Istoria. Atât a trebuit ca să deturnăm orice dezbatere eficientă și conștientă în direcții fără sens. De aceea n-am semnat propunerea lor de plan-cadru: pe lângă nefundamentarea și graba ei, mai conținea și destule fumigene care să înfierbânte rațiunea patrioților noștri concetățeni.
E bine să avem religia în școli? Sunt destui care consideră asta o îndoctrinare. Ar mai fi mai fericiți copiii fără să aibă contact cu religia în școală sau în familie?
Cred că ar trebui să avem în școli lecții despre credință, nu despre o religie anume. E foarte important să îți crești copilul în convingerea că există, întotdeauna, ceva mai mult și mai presus de noi. Un individ care se confundă cu propriul nume sau ego este un nevrotic. Fără dimensiune spirituală suntem cutii goale, cu zornăit metalic de orgolii și agresivitate. România nu e pregătită pentru un astfel de mesaj pentru copiii ei. Cât timp majoritatea familiilor românești își bate copiii, probabil că ne merităm soarta cu câte un preot la clasă care încă îi amenință pe copii cu flăcările iadului. Pe de altă parte, dacă am fi în stare să trimitem în clase preoți cu har și cunoștințe de psihologie, nu văd niciun rău în a spune copiilor noștri despre credința noastră. Fără aberația notei în catalog și a industriei de manuale, auxiliare și concursuri școlare. Asta sigur îl mânie rău pe Dumnezeu – competiția între copii pe noțiuni de ritual bisericesc.
În lumea civilizată vorbim de computere cuantice, imprimante 3D, unde gravitaționale. Noi n-avem destule computere în școli, n-avem profesori care stăpânesc noile tehnologii și le spunem elevilor că mărul cade din copac pentru că e o forță care îl atrage spre Pământ.
Eu am întâlnit mulți profesori care mi-au spus că ei nu știu Fizică, dar știu manualul de Fizică. Și cu asta am spus tot. Ar trebui să existe o comisie în școală – că și-așa sunt vreo 20 fără sens – care să transmită obligatoriu, tuturor copiilor, informații și știri despre cele mai recente și spectaculoase descoperiri. Lumea științelor este acum la fel de dinamică și spectaculoasă ca un film american de acțiune. Numai că spre ea nu te trage nimeni de mânecă să îți dea bilet. Nici măcar nu cred că cei care ne citesc acum știu de ce ați amintit de măr. Pentru majoritatea oamenilor, mărul cade pentru că o forță îl atrage spre pământ. Pentru copiii de la începutul secolului XX, în Pământ locuia chiar un magnet gigantic. Motivul pentru care nu știm de ce copiilor noștri li se cuvine fizica modernă este același despre care am amintit mai devreme: ne-am anchilozat în mentalități de funcționar: nu e în carte, nu e nicăieri.
Sunteți și profesoară de limba și literatura română. De ce îi învățăm pe copii cuvintele din DEX și nu îi lăsăm să inventeze cuvinte? De ce le băgăm în cap reguli gramaticale și nu-i lăsăm să inoveze lingvistic?
Regulile și DEX-ul își au rolul lor, la piramida gândirii. Până la inovație, creativitate și libertate interioară, noi nu prea mai avem schele pentru dezvoltarea gândirii, în pedagogia clasei. Foarte puțini profesori români știu să dea o listă de măcar 10 verbe care descriu ce poate face gândirea: a procesa, a selecta, a compara, a motiva, a găsi relația parte-întreg, a ordona, a emite ipoteze, a testa, a întreba, a modela, a argumenta etc. Mai toți le știu pe: a recunoaște, a încercui, a completa, a defini și a aplica. D-aia nu inventăm cuvinte: că n-avem schele pe care gândirea poate să urce, ca să zboare.
V-au cerut vreodata parintii sa nu le mai solicitati copiii prea mult cu invatatura si sa-i lasati sa se joace?
Noi românii avem o vorbă tare nefericită: ”Joacă-joacă…dar, trebuie să mai și învățăm!” Adică sub nici un chip, joaca – deci, libertatea de explorare, acceptarea spontană și cu plăcere a regulilor, testarea, spiritul viu, colaborarea - n-au de-a face cu învățatul. Suntem aproape programați lingvistic să nu vedem un mare adevăr: că cele mai strălucitoare realizări ale spiritului uman sunt rezultatul jocului. Al omului care știe să își plimbe gândirea, să o flexeze, să o aventureze, să o modeleze, să o stoarcă, să o transpire – exact cum fac copiii, din instinct, când se joacă.
Copiii români învață matematică, istorie, literatură, geografie, dar nimic despre viață. De unde să știe ei cum să aleagă, cum să decidă, cum să cumpere, cum să se poarte cu sexul opus, ce să le ceară conducătorilor politici?
Învață și ei din cultura de cartier sau de la modelele pe care le găsește în familie. Toate lucrurile care alcătuiesc busola noastră de viață n-au intrat încă în curricula școlară. Deprinderile de viață sănătoasă, capacitățile decizionale și discernământul nu sunt încă în programă pentru că noi nu suntem conștienți de ele. Automatismele noastre nechestionate, greșelile noastre în buclă, inconștiența noastră va trece sistematic în ADN-ul copiilor, dacă elita intelectuală a aceste țări nu se pune pe treabă să definească odată profilul absolventului și cum se ajunge la el. Construcția școlii este, până la urmă, un plan strategic de traversare a viitorului în pași calculați și de corecție a istoriei, a erorilor. Până nu ne facem noi înșine o operație critică și un proces de conștiință, nu vom și ce să punem în orarul copiilor ca părinții de astăzi să nu le toarne copiilor lor aceeași scuză lamentabilă a ”generației de sacrificiu”. Că numai d-astea am produs.
Comentează