Puţine lucruri sunt mai emoţionante şi şocante, în acelaşi timp, decât povestea Nicoletei Giurcanu-Matei, una dintre persoanele arestate în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989, la baricada de la Intercontinental, în ziua când Revoluţia a început şi la Bucureşti. Nicoleta Giurcanu avea atunci 14 ani şi 9 luni şi, după ce a fost prinsă de Miliţie, a trăit 48 de ore de un dramatism absolut înspăimântător.
Dialogul cu Nicoleta Giurcanu a avut loc în 23 decembrie 2025, într-un restaurant aflat chiar în faţa locului unde, în urmă cu 36 de ani, se construise baricada de la Inter. Pe parcursul celor 90 de minute de discuţii, pe măsură ce rememora prin ce a trecut, interlocutoarea a izbucnit de nenumărate ori în plâns. Povestea este, într-adevăr, înspăimântătoare.
Prima oprire: Secția 14 Miliție
Nicoleta, un copil de nici 15 ani venit împreună cu tatăl său şi cu fratele mai mic la Inter - toţi convinşi că regimul Ceauşescu nu va îndrăzni să tragă - au fost arestaţi la miezul nopţii. Duşi la Secţia 14 Miliţie, au fost bătuţi bestial de Viorel Croitoru şi oamenii săi, care la un moment dat au vrut să asmută asupra revoluţionarilor capturaţi un câine-lup.
Când au văzut că animalul refuză comanda şi nu se repede să sfâşie victimele, Croitoru şi colegii săi au tăbărât cu bastoanele asupra câinelui. Nicoleta e ferm convinsă că, în acea noapte, în garajul Secţiei 14, au fost omorâţi oameni în bătaie. Azi, Viorel Croitoru e chestor cu 4 stele, pensionar special şi are certificat de revoluţionar, susţine victima sa.
Supravieţuitorii măcelului din Secţia 14 au fost mutaţi la Miliţia Capitalei, unde au fost bătuţi din nou cumplit. O vecină a Nicoletei a fost tăiată de anchetatori cu foarfeca pe mâini şi picioare în timpul interogatoriului. Tot timpul, cât îi băteau cu pumnii, picioarele şi bastoanele, miliţienii îi obligau pe revoluţionarii capturaţi să strige „Libertate!“ şi-i înjurau. „V-a trebuit libertate? Lasă, că vă dăm noi libertate! Vă dăm noi democraţie!“
Penitenciarul Jilava și școala de corecție
A treia destinaţie a Nicoletei Giurcanu a fost, în acea noapte, Penitenciarul Jilava. De acolo, cei 11 minori capturaţi la baricada de la Inter au fost returnaţi la Miliţia Capitalei, unde au fost forţaţi să spele culoarele şi pereţii de bălţile de sânge. Se apropiau zorii şi aparatul de represiune bestial al lui Ceauşescu se grăbea să şteargă urmele.
A patra destinaţie a fost, în dimineaţa de 22 decembrie, şcoala de corecţie din Strada Aaron Florian, la doar câteva sute de metri de locul unde poporul începea să se strângă pentru a răsturna regimul comunist şi dictatura criminală a lui Ceauşescu.
Nicoleta Giurcanu, fratele său şi ceilalţi minori au intrat aici pe mâna altor agresori. Şefa centrului, „mama“ Gabor, identificată de interlocutoare ca fiind Maria Niţulescu, a născocit torturi despre care Nicoleta Giurcanu a afirmat că sunt literalmente înspăimântătoare, copiate după Experimentul Piteşti. Copiii au fost puşi în genunchi să-şi ceară iertare la tabloul lui Ceauşescu, în timp ce erau bătuţi la tălpile goale cu cozi de mătură. Au fost băgaţi la duşuri, unde personalul a alternat jeturile fierbinţi cu cele reci, ca să-i opărească. Unii dintre copii au rămas cu semne pe corp tot restul vieţii. Apoi au fost bătuţi cu prosoapele ude pe corpurile deja pline de răni de la bătăile încasate până atunci în noaptea aceea.
Băieţii au fost tunşi zero, iar Nicoletei Giurcanu, care avea părul lung, i-au turnat în cap un litru de ulei. Printre reprizele de bătaie, Nicoleta Giurcanu a fost pusă să strângă cu mâinile goale un morman de fecale adus pe podeaua camerei băieţilor. Când a încercat să ia un făraş, a fost bătută din nou şi aruncată în fecalele respective.
Copiilor prinşi la Revoluţie li se pregătiseră dosare de delincvenţă. Fratele Nicoletei urma să primească încadrare de delincvenţă juvenilă, iar ea – de prostituţie. Pentru asta, spune Nicoleta, urma să fie violată de medicul casei de corecţie acesta ordonându-i să se culce în maiou şi chiloţi. Celelalte fete, care trecuseră deja prin abuzuri acolo, au învăţat-o să rămână îmbrăcată cu pantalonii şi să şi-i suflece până la genunchi, pentru ca doctorul să nu îşi dea seama că nu e goală.
Libertatea
Norocul, spune Nicoleta Giurcanu, este că în noaptea aceea s-a tras asupra Ambasadei SUA, iar copiii au stat mai mult sub pat. Aşa a scăpat.
A doua zi, când devenise clar că Ceauşescu a pierdut puterea, „mama“ Gabor a devenit brusc revoluţionară. A tăiat brasarde tricolore, le-a pus pe braţele copiilor bătuţi până atunci şi le-a chemat familiile, să-i ia acasă.
Nicoleta Giurcanu povesteşte că, la plecare, medicul a ameninţat-o c-o va urmări toată viaţa şi o va omorî dacă va povesti cuiva ce s-a întâmplat.
„Mama“ Gabor Maria Niţulescu nu a plătit niciodată pentru ceea ce a făcut. Justiţia română a tărăgănat acest dosar până în zilele noastre. Şefa centrului are azi pensie specială, iar în 2006 a fost premiată şi avansată de generalul Onţanu, pe atunci primarul Sectorului 2, în funcţia de director adjunct la Protecţia Copilului Sectorul 2.
Interviul integral cu Nicoleta Giurcanu acordat pentru News.ro.
„La un moment dat, au zis: «Aduceţi câinele!». Asta e imaginea care m-a urmărit toată viaţa! Ei încercau să asmută animalul, să sară pe noi. Câinele nu s-a clintit, n-a sărit pe noi! Câinele s-a aşezat, iar ei, când au văzut că nu reacţionează, au început să sară cu bastoanele de cauciuc pe el şi să-l lovească! Deci, câinele a fost mai uman decât miliţienii!“
Matei Udrea: Sărut mâna, doamnă Nicoleta Giurcanu, vă mulţumesc pentru timpul pe care mi-l acordaţi. Suntem în 23 decembrie şi v-am rugat să veniţi să avem un dialog pe tema Revoluţiei din 1989. Dumneavoastră aţi participat atunci. Câţi ani aveaţi?
Nicoleta Giurcanu: Bună ziua! Aveam 14 ani şi am fost arestată de aici, de la baricadă.
Matei Udrea: Aţi fost arestată în 21 decembrie 1989.
Nicoleta Giurcanu: În 21 decembrie, iar astăzi se împlinesc 36 de ani, peste câteva ore, când în jurul orei 18 am fost eliberată dintr-o şcoală de corecţie din Strada Aaron Florian, numărul 4, undeva, în spatele Ambasadei americane (fosta locaţie a ambasadei – n. red.).
Matei Udrea: Probabil că au fost cele mai intense 48 de ore din viaţa dumneavoastră.
Nicoleta Giurcanu: Cele mai grele zile din viaţa mea!
Matei Udrea: V-aş ruga să ne spuneţi povestea dumneavoastră, dacă se poate. Au trecut foarte mulţi ani, s-au schimbat două generaţii de atunci. Sunt foarte mulţi români care nu cred că a existat aşa ceva, că totul a fost o lovitură de stat sau o „loviluţie“, că oamenii n-au ieşit în stradă şi că n-o duceau rău. V-aş ruga să ne spuneţi povestea dumneavoastră, a acestor 48 de ore. Cum aţi ajuns acolo, de ce v-aţi dus…
Nicoleta Giurcanu: Este o poveste lungă şi grea! Cele mai urâte zile sunt acum, în decembrie, când alţii se bucură de sărbători, împodobesc bradul, iar pentru noi sunt nişte amintiri devastatoare. Sunt nişte momente îngrozitor de triste. Deci, pe data de 21 tatăl meu a ajuns acasă. Era ospătar la restaurant, la Bucur Obor. A ajuns acasă şi ne-a povestit ce se întâmpla în centrul Capitalei. Avea clienţi care vorbeau la mese, care îi dădeau informaţii. Veniseră toţi speriaţi de la mitingul care avusese loc.
Matei Udrea: Mitingul convocat de Ceauşescu.
Nicoleta Giurcanu: Exact! Mitingul de la CC (în actuala Piaţă a Revoluţiei – n. red.). Şi a venit acasă. Ţin minte că în ziua aia mă întorsesem şi eu de la liceu, eram clasa a IX-a şi am dat drumul la televizorul pe care îl aveam în bucătărie, instalat de tata. Aveam şi un pat în bucătărie, un fel de canapea unde dormeam noi, toţi cei trei copii, pentru că era foarte frig în casă (în comunism, populaţia de la blocuri nu primea căldură în calorifere, iar în apartamente era aproape la fel de frig ca afară – n. red.) şi mama cu tata, săracii, dormeau în sufragerie. Ne încălzeam la gazele alea, iar pe flăcările de la aragaz puneau nişte cărămizi, ca să se încălzească cât de cât camera. Şi îmi amintesc că, în timp ce ne împărtăşea nouă tata ce se întâmplă acolo, a coborât vecinul de la etajul 6. Era prieten foarte bun cu tatăl meu. A coborât împreună cu soţia dumnealui şi povesteau prinşi de evenimente. Şi ei fuseseră în centru. S-au întâlnit acasă şi povesteau ce se întâmplă.
Matei Udrea: Asta pe la ce oră se întâmpla? Repetăm, era 21 decembrie 1989.
Nicoleta Giurcanu: Cred că undeva, pe la ora 18.00. Între timp, a mai urcat o vecină de la etajul doi, tot la noi acasă, că noi locuiam la etajul trei, şi s-au hotărât să plece în centru. Mama n-a fost de acord ca noi să-l urmăm pe tata. Ce să vă zic, mai mult în fugă şi cu hainele luate din cuier, ne încălţam pe holul locului şi am plecat după tata. Ţin minte că pe scări tata mi-a zis: „Astăzi veţi trăi istoria!“. Şi o liniştea pe mama, i-a spus: „Stai liniştită, că nu se va trage ca la Timişoara, n-or să fie atât de nebuni încât să tragă în copii!“. Tata fusese la Dalles şi a văzut părinţii cum îşi purtau copiii pe umeri şi cum scandau şi… Era şi exuberanţa şi adrenalina acelor zile... Înainte de toate eram fericiţi că scăpăm de Ceauşescu!
Matei Udrea: Dar nu vă era frică? Era, totuşi, 21 decembrie, regimul Ceauşescu încă era la putere!
Nicoleta Giurcanu: Nu ne era frică! Credeţi-mă că nu ne-a fost frică decât în momentul în care am fost arestaţi.
Matei Udrea: Haideţi să revenim la momentul plecării de acasă. Aţi pornit spre centrul Bucureştiului...
Nicoleta Giurcanu: Am ajuns la Universitate. Ţin minte că ne usturau ochii şi strigam: „Libertate!“.
Matei Udrea: De ce vă usturau ochii?
Nicoleta Giurcanu: De la gazele lacrimogene.
Matei Udrea: Deci, trăgeau în oameni cu gaze lacrimogene!
Nicoleta Giurcanu: Da, da, da!
Matei Udrea: Şi, cu toate acestea, aţi rămas la Universitate, deşi aţi văzut că se întâmplă ceva acolo. Ce se întâmpla la Universitate?
Nicoleta Giurcanu: Se formase baricada!
Matei Udrea: Se formase deja baricada?
Nicoleta Giurcanu: Da, da, da!
Matei Udrea: În 21 decembrie, în România se întunecă repede. Deja este noapte la ora 18.00.
Nicoleta Giurcanu: Era întuneric! Toată zona asta de aici (interviul are loc într-un restaurant amplasat peste drum de Grand Hotel, fostul Intercontinental – n. red.) era întunecată. Şi îmi amintesc că au pus furtunurile cu apă pe noi. Eram uzi, eram răguşiţi pentru că strigam, scandam. Şi, la un moment dat, am auzit o bubuitură. Cred că atunci s-a spart baricada, iar noi am venit pe partea cu Universitatea, pe partea cu fântânile. O parte dintre demonstranţi au intrat în pasajul de la Metrou.
„Au început să pună lanternele pe noi. Voiau să vadă dacă suntem uzi, dacă suntem murdari de noroi. Şi eram, vă daţi seama, că eram tăvăliţi. Iar noi aveam încălţămintea murdară şi eram răguşiţi. Astea erau semnele că veneam din piaţă“
Matei Udrea: Deci, s-a risipit mulţimea.
Nicoleta Giurcanu: Da, s-a risipit. Şi am auzit, la un moment dat, un ordin. Am auzit: „Mâinile sus!“. Şi uşor, în pas alergător, cu mâinile ridicate, ne-au îndreptat spre Unirea, pe bulevard.
Matei Udrea: Unde v-au prins?
Nicoleta Giurcanu: În zona fântânilor de la Universitate. Şi, în pas alergător, ne-au îndreptat spre Unirea.
Matei Udrea: Aţi văzut cine v-a prins? Armata, Securitatea, Miliţia?
Nicoleta Giurcanu: Mult timp m-am gândit şi chiar am zis să recitesc declaraţia tatălui meu, pentru că eram copil atunci. Ce-mi amintesc cel mai exact este că le-am putut vedea faţa, pentru că era o zonă mai luminată undeva, în faţa magazinului Unirea, unde ne-au oprit. Erau îmbrăcaţi în uniforme militare, dar erau foarte în vârstă la faţă, adică nu erau soldaţii ăia de 18 ani, erau oameni la 30-40 de ani. Asta mi-a atras atenţia foarte mult, fiind copil, pentru că ştiam ce înseamnă un soldat.
Matei Udrea: Deci, erau de la Miliţie sau Securitate.
Nicoleta Giurcanu: Dar nu le cunoşteam foarte bine uniformele militare.
Matei Udrea: Eraţi doar dumneavoastră cu tatăl dumneavoastră sau eraţi mai mulţi?
Nicoleta Giucanu: Toţi! Toţi cei care am fost: vecinul cu soţia, cealaltă vecină, eu, tata, fratele meu. Toţi şase. Iniţial, nu ne-au despărţit. Am ajuns în pas alergător la fântâni, în faţa magazinului Unirea, unde era mai luminată zona, şi au început ei să pună lanternele pe noi. Voiau să vadă dacă suntem uzi, dacă suntem murdari de noroi. În primul rând, de jos ne-au luat, de la încălţăminte. Să vadă dacă avem încălţămintea murdară. Şi aveam, vă daţi seama, că eram tăvăliţi. Iar noi aveam încălţămintea murdară şi eram răguşiţi. Astea erau semnele că veneam din piaţă.
Matei Udrea: Pe la ce oră se întâmpla?
Nicoleta Giurcanu: Cred că era undeva, pe la 12 noaptea.
Matei Udrea: Aşadar, stătuserăţi măcar 3-4 ore în piaţă!
Nicoleta Giurcanu: Da!
Matei Udrea: Şi în perioada asta, până să vă prindă, până să se spargă baricada, s-a tras asupra oamenilor sau au fost doar cu furtunurile de apă?
Nicoleta Giurcanu: Era atâta nebunie şi întuneric încât ţin minte că, la un moment dat, vedeam trasoarele în aer, asta ştiu sigur, dar nu am văzut în jurul meu să se tragă în cineva. Adică eu, personal, n-am văzut.
Matei Udrea: Da, acum vorbim strict de mărturia dumneavoastră.
Nicoleta Giurcanu: Şi din faţa magazinului Unirea, iar cu mâinile ridicate, ne puneau să stăm cu capul aplecat, cu bărbia în piept... Nu pot să-mi imaginez cum alergam! Ne-au dus la Secţia 14 Miliţie, care se află… Abia după 20 de ani am reuşit să mă întorc în aceste locuri, că mi-era foarte frică! Mult timp am avut impresia că se afla în spatele Restaurantului Budapesta, pe Strada Uiţelor, dar nu! Se află pe trotuarul celălalt de Restaurantul Horoscop.
Matei Udrea: Da, ştiu unde este.
Nicoleta Giurcanu: Şi ne-au dus acolo. Dacă ne obligau să stăm cu bărbia în piept şi cu mâinile ridicate, mai mult pipăiam zonele şi locurile. La un moment dat, ne-au spus să ne oprim în faţa unui gard, fără să ne dăm seama unde ne vor introduce. Şi-mi amintesc că am atins gardul Secţiei 14. Era undeva, în lateral, că acum s-a demolat Secţia 14, o refac. Şi undeva, în dreapta, era un gard cu o curte interioară unde intrai în garajul unde spălau maşinile miliţienii. Am atins gardul ăla şi am simţit buricele degetelor lipicioase. Mai târziu am văzut că aveam vopsea verde pe mâini, deci era proaspăt vopsit cardul respectiv. Ne-au introdus în curtea interioară şi, de acolo, în garaj.
„Ne băteau şi ne puneau să strigăm «libertate!» Ţin minte doar că am văzut un domn pe care l-au tras şi pe omul ăla îl scalpaseră! Deci, îi smuseseră ca o fleică de carne, aşa, pe partea dreaptă, iar pe partea stângă îi ţâşnea sângele, se vedea pur şi simplu craniul!“
Matei Udrea: În garajul secţiei de miliţie.
Nicoleta Giurcanu: Exact! În garaj cred că erau, după aprecierea mea, în jur de 20 de persoane cu mâinile ridicate. Eu am nimerit chiar în faţă, pe peretele din stânga. Spaţiul avea o formă uşor pătrat-dreptunghiulară, aşa. Chiar în faţă, acolo, ne-au îndrumat ei cu bastoanele, lovindu-ne, să ne aşezăm. Eram eu prima, deci lateral-stânga la perete, apoi era tata, pe urmă fratele meu cu vecinul, soţia şi toţi ceilalţi pe partea stângă. În laterala mea se afla o uşă care făcea legătura cu curtea interioară şi cu Secţia 14. Şi îmi amintesc că ne băteau şi ne puneau să strigăm: „Libertate!“.
Matei Udrea: Vă băteau şi vă puneau să strigaţi „libertate!“?
Nicoleta Giurcanu: „Aţi vrut libertate, mă? Aţi vrut democraţie? Vă dăm, mă, noi libertate! Vă dăm noi democraţie!“ Deci, ne băteau şi ne puneau să strigăm „Libertate“.
Matei Udrea: Unde vă loveau?
Nicoleta Giurcanu: Cu bastoanele de cauciuc pe corp, peste mâini, peste tot! La început n-am avut voie să atingem cu buricele degetelor peretele, iar în momentul în care ne loveau, tata ne susţinea când pe mine, pe partea dreaptă, când pe fratele meu, pe partea stângă. Şi îmi amintesc că pe fratele meu chiar l-au lovit foarte rău şi-l durea piciorul pe stânga. Şi de multe ori tata-l ridica. La un moment dat, când au început să ne lovească mai rău şi s-a derulat toată acţiunea asta… Pentru că parcă aveau pregătite modelele, parcă eram pe reprize, apăreau tot timpul cu ceva nou, ca să ne lovească. După ce ne băteau, pe urmă… (Nicoleta Giurcanu oftează – n. red.). Asta e partea cea mai urâtă pe care trebuie să o povestesc din ce s-a întâmplat la Secţia 14… Ne luau pe rând, ne duceau în mijlocul garajului. Acolo era o instalaţie de apă, cred că acolo spălau maşinile. Aveau mai multe găleţi de tablă şi de plastic şi le umpleau cu apă de la furtunul de apă de la instalaţia aia. Se auzea jetul ăla, cum curgea în găleată apa, jjjjjj-jjjjj! Şi pe urmă ne luau pe rând şi ne băteau în mijlocul garajului. Celor care nu mai rezistau sau leşinau în timp ce erau bătuţi le aruncau cu găleţile care aveau apă în ele. Aruncau apă peste noi, ca să ne trezească. Şi auzeam tot timpul cum spuneau: „Trage-l pe ăsta afară“, „Scoate-l de aici pe ăsta“, „Pe ăsta l-ai terminat!“. Sunt convinsă că-n garajul ăla au fost oameni omorâţi atunci! Pe urmă ţin minte că eu, cum eram cu mâinile ridicate, mai aveam câteodată puterea să mă uit şi, fiind şi ultima din colţ – se întâmpla acţiunea undeva, în lateral, pe partea stângă – mă uitam pe sub braţ şi puteam să mai văd. Dar nu tot timpul, că eram speriată, eram terminată. Ţin minte doar că am văzut un domn pe care l-au tras şi pe omul ăla îl scalpaseră! Deci, îi smuseseră ca o fleică de carne, aşa, pe partea dreaptă, iar pe partea stângă îi ţâşnea sângele, se vedea pur şi simplu craniul! N-am mai văzut în viaţa mea aşa ceva, cum era omul ăla, cum arăta! Şi, la un moment dat, au spus: „Aduceţi câinele!“. Au adus câinele care era dresat să sară, să-l asmută pe noi. Toate astea se întâmplau într-o larmă extraordinară, adică noi urlam, răgeam acolo „Libertate! Libertate“ şi ăştia se simţeau extraordinar! Ne băteau şi noi strigam „Libertate!“. Ei erau dezlănţuiţi, pe noi călare, ne băteau, ne loveau…
Matei Udrea: Erau mulţi?
Nicoleta Giurcanu: Cred că erau în jur de vreo opt persoane.
Matei Udrea: Miliţieni.
Nicoleta Giurcanu: Da, miliţieni. Ne băteau şi, dacă strigam mai încet, „Aaa, eşti răguşit, mă? Acum nu mai strigi libertate? Stai, mă, că-ţi dau libertate! Strigă, mă!“. Şi, vă daţi seama, oamenii ăia şi noi toţi, răguşiţi, mai mult răgeam când strigam „Libertate“. Şi iar ne băteau. Şi, la un moment dat, au zis: „Aduceţi câinele!“. N-am să uit niciodată, asta e imaginea care m-a urmărit toată viaţa!
Fiind în partea dreaptă, cam la doi metri distanţă de mine, eu cu mâinile pe perete, când am văzut animalul ăla, am zis: „Gata, ne sfâşie animalul!“. Un câine mare, un câine-lup. La un moment dat, ni s-au unit privirile, m-am uitat la animal, el la mine. Şi ei încercau să asmută animalul, să sară pe noi. Câinele nu s-a clintit! Câinele nu a sărit pe noi! Pe niciunul din garajul ăla! Câinele s-a aşezat, iar ei, când au văzut că nu reacţionează câinele, au început să sară cu bastoanele de cauciuc pe el şi să lovească câinele! Deci, câinele a fost mai uman decât miliţienii! Dar a suferit, a suportat acelaşi tratament, la fel ca şi noi! (Nicoletei Giurcanu încep să-i tremure vocea şi bărbia – n. red.) Mă scuzaţi, că de câte ori povestesc, chestiile astea mă înnebunesc…
Matei Udrea: Este absolut şocant…
Nicoleta Giurcanu: Gândiţi-vă că eu de-abia undeva, în anul 2018, am reuşit să povestesc! Mai povesteam frânturi, dar îmi era frică, mai ales partea cu Secţia 14 şi şcoala de corecţie, astea sunt cele mai mai urâte amintiri.
Matei Udrea: Cât a durat toată bătaia asta?
Nicoleta Giurcanu: Nu ştiu cât a durat…
Matei Udrea: Se petrecea noaptea, corect? V-au prins pe la 12…
Nicoleta Giurcanu: Să zic că vreo două ore…
Matei Udrea: Deci, vreo câteva ore v-au bătut. Nu răsărise încă soarele.
Nicoleta Giurcanu: Nu răsărise. Cred că vreo două ore am stat în garajul ăla. Nu puteam să ne dăm seama de ore, totul se desfăşura haotic, nebunesc. Şi n-aveam ceas, noi nu puteam să ne dăm seama cât e ora.
Matei Udrea: Înţeleg. Încerc doar să dau o dimensiune temporală evenimentelor prin care aţi trecut.
Nicoleta Giurcanu: Ce ştiu sigur e că undeva, pe la ora 5-6, deja eram într-o celulă la Jilava.
Matei Udrea: Am înţeles. Dar până acolo haideţi să vedem ce s-a mai întâmplat. Deci, v-au bătut de v-au terminat. Cum s-a oprit bătaia? În ce moment au decis să nu vă mai lovească?
Nicoleta Giurcanu: S-au oprit de la câine!
„La Miliţia Capitalei am trecut printr-un culoar de bastoane. Era un culoar lung. De-o parte şi de alta, stânga-dreapta, erau miliţieni cu bastoane de cauciuc. Şi la un moment dat am auzit când au zis: «Lăsaţi copiii în faţă!». Am crezut că ne aduc în faţă ca să nu ne lovească. De unde! S-au năpustit asupra noastră şi ne loveau cu picioarele, cu bocancii ăia de miliţieni, cu bastoanele de cauciuc...“
Matei Udrea: De la câine?
Nicoleta Giurcanu: De la câine! De acolo, ei n-au mai ştiut cum să reacţioneze. Şi am simţit lucrul ăsta mai târziu şi la miliţienii de la Miliţia Capitalei. V-am zis, veneau tot timpul cu nişte metode noi pe care ni le aplicau şi pe urmă se blocau în anumite situaţii, înţelegeţi? În momentul cu câinele, ei au rămas şocaţi că n-a sărit pe nimeni şi s-a aşezat! Auzeam în spate cum spuneau: „A mai venit o dubă!“, „A mai venit o dubă!“. Deci, veneau dube care ne luau din garaj. Şi a început să se elibereze pe partea dreaptă peretele. Pe urmă ne-au luat pe noi, pentru că noi, când am intrat în garaj, cei din faţă şi lateral-dreapta erau colo. Vă daţi seama, ei erau de mai mult timp veniţi decât noi. Şi au început să-i ia pe ei şi pe urmă noi, fiind ultimii – aşa cred eu –, ne-au luat la sfârşit, ne-au băgat într-o altă dubă. Acum, în duba asta eram… Nu-mi mai amintesc exact câţi şi cum am fost. Nu ştiam destinaţia. Am ajuns la Miliţia Capitalei. La Miliţia Capitalei am trecut printr-un culoar de bastoane.
Matei Udrea: Cum adică?
Nicoleta Giurcanu: Adică era un culoar lung. De-o parte şi de alta, stânga-dreapta, erau miliţieni cu bastoane de cauciuc. Şi la un moment dat am auzit când au zis: „Lăsaţi copiii în faţă!“. Credeţi-mă, când au zis „Lăsaţi copiii în faţă“, după tot şocul pe care îl îndurasem la Secţia 14, am zis: „Aaa, aici va fi bine, nu ne mai lovesc!“. Tata era în spatele nostru. De unde! S-au năpustit asupra noastră şi ne loveau cu picioarele, cu bocancii ăia de miliţieni, cu bastoanele de cauciuc...
Matei Udrea: Deci, nu vă dădeau doar cu bastoanele.
Nicoleta Giurcanu: Nu! Săream ca nişte mingi de ping-pong! Noi fiind şi copii, săream dintr-un perete într-altul! Eram cu mâinile ridicate la cap, să ne apărăm capul, că nu ştiam de unde primim toate loviturile. Vă daţi seama, tata, care era în spatele nostru, cum vedea toate astea? Când vedea în faţa lui cum suntem noi, copiii, bătuţi? Deci, ei au spus „Lăsaţi copiii în faţă“ nu ca să ne protejeze.
Matei Udrea: Ca să vă bată primii!
Nicoleta Giurcanu: Să ne bată primii ştiind că tata e în spate, deci să…
Matei Udrea: Tot o formă de tortură.
Nicoleta Giurcanu: Da. Aveau nişte metode… Nu pot să-mi dau seama! Peste ani am făcut un master în istoria comunismului. Mie, până atunci, mi-a fost foarte greu şi nici n-am citit vreodată chestii de-astea, de traume, de lovituri, pentru că nu suport aşa ceva. Şi în momentul în care am citit, atunci când am studiat în facultate mai multe chestii din perioada comunistă, am zis: „Doamne, nu se poate aşa ceva!“. Exact metode de-alea care se aplicau la noi.
Ca să revin: în capătul culoarului, undeva, pe dreapta, în prima cameră, acolo am fost introduşi eu, fratele meu, tata şi vecinul. Doar noi patru. Restul au fost introduşi într-o altă cameră care era alături, inclusiv cele două vecine. Auzeam vocea vecinei când o băteau în camera alăturată. O auzeam cum ţipa şi cum… Nu vă spun ce.... Vecinul îngenunchease în faţa miliţianului care era cu noi în cameră şi îl ruga să n-o mai bată, să-i cruţe soţia pentru că au acasă doi copii şi să-l bată pe el, să-l omoare pe el. Mai târziu aveam să aflu, peste câteva zile, de ce ea urla în halul ăla. Pentru că au percheziţionat-o în geantă şi i-au găsit o foarfecă. Ea lucra la fabrică, la Pionierul. Ea zisese în seara aia că din centru pleacă a doua zi dimineaţă la serviciu. I-au găsit foarfeca şi au bătut-o şi i-au sfâşiat carnea cu foarfeca aia. Au tăiat-o pe mâini, pe picioare! Tot acolo a fost anchetat tata. La Miliţia Capitalei am fost anchetaţi prima oară. Tata a dat o declaraţie mincinoasă în care spunea că veneam dintr-o vizită. Cred că nimeni nu recunoştea în noaptea aia. Că toată lumea încerca să se salveze, vă daţi seama! Vecinul, la fel, povestea că am fost… Cum să vă spun, n-aveam voie să ne privim unul pe altul. Eram foarte atenţi şi tăcuţi şi doar din priviri ne-am înţeles în noaptea aia. În primul rând că era tata şi aveam încredere. Era singura persoană în care aveam încredere. În al doilea rând, nu ştiam ce se va întâmpla cu noi! Eram… L-au bătut pe tata de faţă cu noi. Era un miliţian care spunea că de 7 zile nu şi-a văzut familia, de când izbucnise revoluţia de la Timişoara, şi tata e un inconştient, e un nebun că a ieşit cu copiii pe stradă. Că el nu şi i-a văzut o săptămână şi tata-i nebun că a ieşit cu noi. Pe urmă, după ancheta asta care cred că a durat… La Miliţia Capitalei cred că am stat, şi acolo, vreo două ore şi ceva. Ţin minte că eram în Miliţia Capitalei şi tata se îndreptase spre geam şi se auzea acum se trage şi se vedeau trasoarele. Se speriase fratele meu şi spunea: „Tata, omoară oameni?“. „Nu, tată, nu se trage, sunt artificii pe cer!“ Se auzea cum se trage, se vedeau…
Matei Udrea: Fratele ce vârstă avea?
Nicoleta Giurcanu: Avea 12 ani. Era mai mic decât mine cu doi ani. Ne-au scos din biroul ăla, ne-au pus cu mâinile la spate şi ne-au legat. Acum, cred că noi am fost după o parte dintre cei arestaţi în noaptea de 21 şi duşi la Miliţia Capitalei. Am auzit că unora le-au pus la mâini cătuşe. Pe noi ne-au legat pe unii cu sârme, iar pe alţii cu sfori. Pe mine m-au legat cu sfoară la mâini, cu mâinile la perete, şi ne-au pus iar să trecem prin culoarul ăla de bastoane. Acum chiar nu ne mai puteam apăra, nu mai puteam să-mi ridic mâinile, să-mi apăr capul.
„Pe şoseaua de la Jilava era un lanţ lung de dube care aşteptau să intre în penitenciar. Copil fiind, le-am spus că am nevoie la toaletă. M-au coborât din dubă cu ţeava puştii în spate, între coaste. M-au dus pe marginea şanţului şi mi-au zis: «Dacă fugi, îţi zbor creierii! Şi ţie, şi lui taică-tău!». Credeţi-mă că nu mi-a mai trebuit nimic! Am făcut pe mine“
Matei Udrea: Şi v-au bătut iar!
Nicoleta Giurcanu: Iar ne-au bătut! Şi ne-au băgat într-o altă dubă, fără să cunoaştem destinaţia. A plecat duba cu noi. Acum, în dubă eram eu, tata, fratele meu, vecinul cu care am fost în camera respectivă şi încă o persoană. Eram cinci. Eram cinci reţinuţi şi şapte miliţieni. Stăteam în dubă un miliţian, un arestat, un miliţian, un arestat. Gândiţi-vă că, dintre cei cinci arestaţi, doi eram minori.
Matei Udrea: V-au zis ceva pe drum miliţienii?
Nicoleta Giurcanu: Staţi, că vă povestesc! Lângă mine se afla tata. Între mine şi tata, un miliţian. V-am spus, eram foarte răguşiţi şi tata încerca să vorbească în dubă cu noi, să ne spună tot timpul că, orice s-ar întâmpla şi oriunde vom ajunge, să spunem că suntem fraţi. Nu ştiu de ce avea chestia asta tata, cred că era şi foarte speriat, mai ales că ne vedea că… Vă daţi seama, numai părinte să nu fii în acele momente! Şi încerca să ne liniştească, să ne spună că orice s-ar întâmpla şi oriunde vom ajunge, noi să spunem tot timpul că suntem fraţi, să nu fim despărţiţi. Şi, încercând el să vorbească cu noi, să ne încurajeze, întreba tot timpul, obsesiv: „Ne duceţi la Jilava? Ne duceţi la Jilava? Ne duceţi la Jilava?“. Miliţienii urlau tot timpul la el să tacă. La un moment dat, i-au băgat ţeava puştii în gură şi i-au zis: „Dacă mai vorbeşti, îţi zbor creierii!“. Miliţianul de lângă mine i-a zis asta. N-am mai vorbit, ne uitam unul la altul, tot traseul n-am ştiut... Tata parcă avea o presimţire. Cred că în jurul orei 4.30-5.00, spre dimineaţă, am ajuns în faţa Penitenciarului Jilava. Acolo, pe şoseaua de la Jilava, era un lanţ lung de dube care aşteptau să intre în penitenciar. Copil fiind, le-am spus că am nevoie la toaletă. M-au coborât din dubă cu ţeava puştii în spate, între coaste. M-au dus pe marginea şanţului, era şanţul şi pe urmă câmpul de la Jilava. Şi mi-au zis: „Dacă fugi, îţi zbor creierii! Şi ţie, şi lui taică-tău!“. Credeţi-mă că nu mi-a mai trebuit nimic! Am făcut pe mine. Am urcat în dubă. Tot aşteptând să ne vină rândul, să intrăm în penitenciar, mergea o bucată de drum duba, se oprea, iar mai mergeam o bucăţică de drum, iar se oprea. Se crăpa de zi, se lumina uşor-uşor cerul de dimineaţă. La un moment dat, am auzit o bubuitură în dubă şi a zis: „Aici e un minor!“. Şi l-au smuls pe fratele meu din dubă. Aici a fost un impact care m-a terminat. Pentru tata şi pentru mine şi pentru fratele meu a fost prima ruptură, prima despărţire unul de celălalt. Pe fratele meu l-a oprit la intrarea în penitenciar, în Jilava. Eu am continuat traseul, am mai mers o bucată de drum până în Fortul 13 Jilava. Acolo m-au coborât – deci eram patru acum – cu miliţienii şi ne-au apropiat de partea stângă a peretelui. În Fortul 13 Jilava, nu ştiu dacă aţi fost vreodată, e o intrare boltită. Şi ne-au apropiat pe partea stângă de perete. Ei toţi s-au aliniat, miliţienii, pe noi ne-au pus să intrăm. Ca şi cum ne-ar fi dat startul. Acum nu mai erau miliţieni pe stânga şi pe dreapta, erau doar pe partea dreaptă şi ne băteau şi ne izbeau de perete, de intrarea în fort.
Matei Udrea: Dumneavoastră eraţi legaţi în continuare.
Nicoleta Giurcanu: Eram legaţi! Şi, vă daţi seama, cum eram izbiţi de peretele ăla şi cum eram loviţi şi cu picioarele şi bastoanele de cauciuc, ne mai obligau să strigăm şi „Libertate!“. Cu ultimele mele puteri, mai strigam şi „Libertate!“. Atunci a fost ultima bătaie pe care am mai primit-o acolo! Adică în Jilava pe noi nu ne-a bătut nimeni. Pe mine nu m-a lovit nimeni în Jilava. Am intrat în penitenciar într-o sală. Arăta ca o sală de festivităţi, cu scaune şi cu o scenă unde se aflau o hartă mare a României. Tatălui şi vecinului le-au oprit efectele, cureaua, buletinele, tot ce aveau la ei. Şi au început să ne alinieze undeva, să ne scoată în curtea penitenciarului pe rând. De cinci ori câte patru persoane. În jur de 20. Parcă erau loturi! Tot timpul, câte 20. La Secţia 14 Miliţie, pe urmă 20 şi aici. Câte 20 ne scoteau. Deci, ne-au scos în curte la o distanţă cam de jumătate de metru unul în faţa celuilalt. Ca un fel de careu. Ne-au percheziţionat şi ne-au dus într-o celulă. Ce-mi amintesc: la fel ca şi la Secţia 14, şi în fort era proaspăt văruit, iar luminile alea roşiatice de la intrarea în penitenciar erau aprinse, o lumină roşiatică nu foarte puternică. Ne-au dus în celulă. Eu, acum, între cei 20, fiind copil, cred că a fost o greşeală sau nu ştiu ce să înţeleg. Chestia e că eu, în loc să fiu dusă la femei, am fost dusă cu ei în celulă, la bărbaţi, cu tata şi cu vecinii. În celulă erau în jur de 60 de persoane.
Matei Udrea: Cât de mare era celula?
Nicoleta Giurcanu: Cât să zic eu… Cam 8 metri lungime şi vreo 5 metri lăţime. Şi erau paturi suprapuse pe trei niveluri. Unii sus, unii pe jos, fiecare unde reuşise să se aşeze în momentul în care au fost aduşi.
Matei Udrea: Şi eraţi doar arestaţi din noaptea respectivă sau eraţi la grămadă şi cu deţinuţi de drept comun?
Nicoleta Giurcanu: Erau şi deţinuţi de drept comun! Am aflat de la tata, pentru că pe mine m-au ţinut doar o perioadă de vreo 30 de minute în celulă cu ei. Tata plecase de acasă având în haină un cartuş de ţigări BT (Bulgarski Tabac – ţigări bulgăreşti la mare preţ în România înainte de 1989, care nu se găseau în comerţ şi se comercializau la negru, pe sub mână, cu 50 de lei pachetul, şi reprezentau un fel de „valută forte“ alături de Kent, care costa tot „la negru“ 100 de lei, marfă cu care puteai oricând deschide uşa la un doctor, la un măcelar care să-ţi dea pe sub mână carne ori la primărie, pentru vreo adeverinţă – n. red.), ca să-l dea soldaţilor. Şi a tot împrăştiat peste tot, în seara aia, încât au mai rămas vreo două sau trei pachete la el în buzunar. Nu ştiu cum scăpase cu ele la percheziţie. Am impresia că, fiind fumători, le dăduseră voie cu ţigările. Chestia e că tata avea două pachete. Geamul de la celulă parcă era spart sau întredeschis. Eram undeva, într-un fel de demisol, şi priveam în sus. Era un gardian care se tot plimba în jurul geamului. Tata, la un moment dat, a luat şi a aruncat pachetul ăla de BT spre el, să-l atenţioneze. Nu era sigur că va ajunge să cadă spre el. Cert e că l-a prins! A luat pachetul. Şi tata, cum era răguşit, a urlat la el… Doamne, cât era, săracul, de disperat! Şi i-a zis: „Am aici fata! E un copil! Scoteţi-o de aici, duceţi-o la femei!“. Asta încerca să-i atragă atenţia. La care gardianul îi zice: „Staţi liniştiţi, că în câteva ore veţi fi liberi!“.
„Aveai senzaţia că ai undeva sufletul agăţat… Credeţi-mă! Şi că trupul tău e bătut, bajocorit, umilit. Nu mai conta pe unde treceai şi ce ţi se întâmpla! Aveai impresia că ţi s-a desprins sufletul de corp! Vedeai că... Eşti undeva, acolo, cu sufletul şi vezi cum trupul tău este batjocorit“
Matei Udrea: Asta era deja în...
Nicoleta Giurcanu: 22 decembrie, dimineaţa, puţin după ora 5.00. „Staţi liniştiţi, că în câteva ore veţi fi liberi! Şi preşedintele României va fi Iliescu! Şi e om bun!“. Cuvintele astea n-am să le uit niciodată! Că mereu am discutat cu multe persoane. De unde ştia gardianul aşa ceva? Nu ştiu! Nu ştiu! Eu, chiar dacă ascultam Europa Liberă, eram un copil, nu ştiam numele lui Iliescu, nu ştiam toate chestiile despre Iliescu. Dar asta mi-a rămas aşa, ca şoc, pentru că te agăţai de orice chestie cu disperare ca să fii liber şi să ieşi de acolo! Nu vă spun cum era! Te ucidea! Te…
Matei Udrea: Da, normal!
Nicoleta Giurcanu: Aveai senzaţia că ai undeva sufletul agăţat… Credeţi-mă! Şi că trupul tău e bătut, bajocorit, umilit. Nu mai conta pe unde treceai şi ce ţi se întâmpla! Aveai impresia că ţi s-a desprins sufletul de corp, credeţi-mă! (Nicoleta Giurcanu izbucneşte în plâns )
Matei Udrea: Vă cred!
Nicoleta Giurcanu: Vedeai că... Eşti undeva, acolo, cu sufletul şi vezi cum trupul tău este batjocorit. (Nicoleta Giurcanu nu mai poate spune nimic secunde bune şi se străduieşte să nu plângă din nou) Iertaţi-mă!
Matei Udrea: Vă înţeleg perfect!
Nicoleta Giurcanu: Pe urmă a venit masa. A venit cineva cu o găleată cu ceai şi cu pâine neagră. Şi le-a împrăştiat. Le dădea să bea ceai şi câte o bucată de pâine acolo. Unii erau speriaţi şi nu voiau să mănânce, ziceau că sunt otrăvite. Nu vă spun ce vorbea fiecare pe acolo… Unii se plângeau… Era ca şi cum după ce îţi reveneai din durerile alea, din şocurile alea… Bătuţi, cu capete sparte, răniţi, fiecare cerea ajutorul. A venit medicul şi le aducea aspirină. Ţin minte că împărţea, cine avea dureri, îi dădea câte o aspirină. Şi când au venit atunci, pe mine m-au scos! A început tata să spună că eu sunt acolo. M-au scos. Acum am crezut că mă duc la femei, dar nu m-au dus la femei! M-au dus la reduit.
Matei Udrea: Ce înseamnă reduit?
Nicoleta Giurcanu: E o curte interioară acolo, în fort, unde m-am întâlnit cu încă 10 copii, toţi băieţi, între care şi cu fratele meu. Acolo ne-am întâlnit toţi. Vă daţi seama că atunci când m-am revăzut cu fratele meu ne-am luat în braţe! Eram disperaţi! Şi a venit un domn cu părul alb care s-a prezentat ca fiind medicul penitenciarului. Cred că a fost singura figură umană din nopţile şi din zilele alea! Unul dintre băieţii care erau cu noi, mai măricel, cred că avea în jur de 16-17 ani şi fusese foarte rău bătut. Avea o coastă ruptă. I-a luat fularul de la gât şi l-a legat cu fularul. Ceea ce m-a frapat a fost faptul că m-a întrebat dacă cunosc Bucureştiul şi dacă ştiu să ajung acasă!
Matei Udrea: Doctorul?
Nicoleta Giurcanu: Doctorul! Mi-a dat un bănuţ de 5 lei. Ăla de aluminiu. Vi-l amintiţi?
Matei Udrea: Da-da-da, cum să nu?
Nicoleta Giurcanu: Era 2 lei intrarea la metrou. Deci, mi-a dat bănuţul ăsta! Ăsta a fost bănuţul libertăţii mele. Peste tot am mers cu bănuţul ăsta. Îl am şi acum păstrat în puşculiţa copiilor. Mi-a dat bănuţul ăla şi mi-a zis: „Când ajungeţi la Unirea, îţi iei fratele de mână şi te duci direct acasă! Cobori la metrou şi te duci direct acasă!“. „Da!“ M-a întrebat unde stau. I-am spus că stau în Dristor. Mă liniştisem. Am avut impresia că, gata, acum ne dau drumul! Asta am crezut, că ne duc pe toţi minorii la Unirea, în zona aia, şi ne trimit acasă! Credeţi-mă că la 14 ani eu nu cunoşteam Bucureştiul! Nu plecam, nu eram un copil care să plec de nebun, fără părinţi, să nu fiu însoţită...
Matei Udrea: Înţeleg. Mai ales că eraţi şi fată…
Nicoleta Giurcanu: Eram şi fată... Nu cunoşteam Bucureştiul! Dar în noaptea aia m-am dat supervitează! Da, cunoşteam! Când auzeam că trebuie să ajung acasă...
„Toată duba plină de copii ne-au dus la Miliţia Capitalei şi ne-au pus să spălăm toate culoarele pline de sânge! Ne-au pus să spălăm pereţii cu cârpele. Pereţii… Cred că îi izbiseră pe oamenii ăia de pereţi, culoarele pline de sânge, WC-urile…“
Matei Udrea: Zici orice ca să ieşi de acolo, să fii liber. După aceea găseşti tu un drum, ajungi cumva acasă.
Nicoleta Giurcanu: Daaa, sigur! Dar n-am ajuns la Unirea! În dimineaţa aia, în jurul orei 6.30-7.00, am ajuns înapoi, la Miliţia Capitalei!
Matei Udrea: V-au dus înapoi, la Miliţie?
Nicoleta Giurcanu: Toţi copiii! Toată duba plină de copii! Ne-au dus la Miliţia Capitalei şi ne-au pus să spălăm toate culoarele pline de sânge!
Matei Udrea: V-au mai bătut o dată?
Nicoleta Giurcanu: Nu ne-au mai trecut prin culoarul de bastoane.
Matei Udrea: Deci, nu v-au mai bătut!
Nicoleta Giurcanu: Nu! Ne-au dus direct şi ne-au pus să spălăm culoarele pline de sânge! Ne-au dat găleţi, ne-au dat mopuri din alea în formă de triunghi, ştiţi că erau alea de lemn.
Matei Udrea: Da, ştiu! Aşadar, era sânge pe acolo, pe culoare?
Nicoleta Giurcanu: Ne-au pus să spălăm pereţii cu cârpele. Pereţii… Cred că îi izbiseră pe oamenii ăia de pereţi, culoarele pline de sânge, WC-urile… Ne-au pus să le spălăm. Părerea mea e că ei nu ştiau ce să facă cu noi pentru că eram minori. După ce ne-au pus pe acolo să facem treabă, ne-au băgat într-o altă cameră. Camera asta era un fel de sală de clasă cu catedră d-aia veche, cu ceas. Un ceas deasupra, pe perete, în stânga era poza lui Ceauşescu şi în dreapta a Elenei (Elena Ceauşescu, soţia dictatorului – n. red.). Acolo nu erau bănci ca la şcoală, erau nişte bănci lungi şi ne-au aşezat pe băncile alea. Vă daţi seama, toată noaptea bătuţi, hătuiţi de colo-colo cu dubele, duşi… Ceilalţi copii, şi ei luaţi de pe străzi. Şi, la un moment dat, fratele meu s-a aşezat lângă mine, şi-a pus capul pe picioarele mele şi a aţipit. Toţi copiii s-au întins pe băncile alea. În stânga mea se afla băiatul cu fularul, pe care l-a legat medicul. Mă uitam la ceas şi plângeam, mă gândeam: mama a rămas acasă cu sora de 4 ani, tata a rămas în Jilava, gata, la revedere! Eram mai mult ca sigură că tata o să moară acolo! (Nicoleta Giurcanu se abţine cu greu să nu izbucnească iar în plâns) Nu credeam vreodată că o să mai iasă de acolo tata! Acum nu ştiam ce-o să se întâmple cu noi! Şi plângeam, mă uitam şi mă gândeam, eram cu gândurile mele şi mă gândeam că s-a terminat. Deci, familia noastră, gata, am zis, s-a terminat cu totul! Mă gândeam: se duc s-o ia pe mama de acasă cu sora mea, doamne, ce-o să iasă? Ce o să se întâmple? Ne distrug familia! Era 8.15 şi plângeam. Puştiul din stânga mea pur şi simplu ţâşneşte, se ridică – nu aveam pe nimeni, niciun miliţian lângă noi – ia tabloul ăla cu Ceauşescu, îl aruncă pe podea, sare cu picioarele pe el şi imediat revine lângă mine! Toţi s-au trezit, că a fost gălăgie!
Matei Udrea: Da.
Nicoleta Giurcanu: A fost impactul, vă daţi seama, ăia mici care dormeau pe băncile din faţa mea, copiii, s-au trezit toţi! Fratele meu s-a ridicat. Au intrat toţi cei 5 miliţieni! „Ce-aţi făcut, mă, aici? Cine a făcut, mă, asta?“ Niciunul dintre noi n-am spus că ăla e de vină! Nu am spus nimic! Nimeni nu l-a pârât! Ne-au pus în genunchi în faţa tabloului ăluia spart, franjurat, să ne cerem iertare că am fost proşti, că am ieşit în stradă să strigăm „Libertate“. „Ce ştiţi voi, mă, ce înseamnă libertatea şi democraţia?“ Aici eram încălţaţi, la Miliţia Capitalei, şi ne dădeau cu nişte bâte care semănau cu nişte cozi de mătură de lemn, dar nu foarte lungi. Erau mai scurte, aşa.
„Au început să pună furtunul pe noi. Ne-au dezbrăcat pe toţi. Eram într-un abur de nedescris. Nu ne puteam vedea. Doar ne auzeam. Ne-au dezbrăcat şi au început să dea drumul când la jetul de apă rece, când la apă caldă pe corpurile noastre! Când rece, când caldă! Unii dintre băieţii cu care am fost atunci au rămas cu semne pe spate! Ne opăreau, pur şi simplu!“
Matei Udrea: Da.
Nicoleta Giurcanu: Şi ne loveau. Eram în genunchi şi ne loveau peste tâlpi prin încălţăminte. Ne loveau şi noi eram în genunchi şi ne rugam de ei şi ne ceream iertare. Pe urmă au luat sticla de la geamul tabloului şi rama – care se spărseseră, erau înjurate, la fel şi poza lui Ceauşescu – şi ni le aruncau în cap! Noi, cum eram toţi acolo, zburau şi ni se înfigeau cioburile alea în cap, rama… Care unde nimerea, pe mâini, în picioare… Unde stăteam acolo şi ne rugam. Cam la fel şi faza cu câinele, v-am zis că simţeau câteodată că pierd controlul. „Ce să facem cu ăştia? Uite ce fac ăştia, au tupeul acum să mai spargă şi tabloul cu Ceauşescu!“ Ne-au adunat… Acum, nu ştiu dacă intenţia lor era să ne lase liberi şi, poate, după gestul ăsta ne-au dus la şcoala de corecţie sau ei voiau să ne ducă de la început la şcoala de corecţie. Asta nu ştiu! Cert e că ne-au băgat într-o altă dubă şi ne-au dus la şcoala de corecţie! La centrul de primire minori din Strada Aaron Florian, numărul 4. Atunci era numărul 4, acum e numărul 5.
Matei Udrea: OK!
Nicoleta Giurcanu: Şi ne-au dus la şcoala de corecţie! Acolo am ajuns cel târziu la ora 9.00 dimineaţa, în data de 22 decembrie. Ce am putut să trăiesc eu în şcoala asta de corecţie… Modelul Experimentul Piteşti! Dar, cum să vă spun, la nivelul minorilor! Eu a trebuit să trăiesc încă 20 de ani să ajung să povestesc aşa ceva! Mi-era ruşine de mine! (Nicoleta Giurcanu izbucneşte din nou în plâns) Mi-era ruşine să povestesc ce am trăit acolo! Acum 36 de ani încă eram acolo! Încă nu eram liberă! (dialogul cu Nicoleta Giurcanu a avut loc în ziua de 23 decembrie 2025, la ora prânzului – n. red.) Ne-au coborât într-un demisol...
Matei Udrea: Erau tot miliţieni sau de data asta erau angajaţi de la şcoala de corecţie?
Nicoleta Giurcanu: Nu, acest centru de primire minori ţinea de Miliţia Capitalei!
Matei Udrea: De Miliţia Capitalei?
Nicoleta Giurcanu: Erau anexă a Miliţiei Capitalei pentru minori! Şi, la fel, erau copii care, pentru diferite fapte, erau închişi acolo. Pentru reeducare. Ne-au coborât la demisol, unde era baia. Acum, era ca un fel de botez, vezi-Doamne, ne dezinfectau, că veneam de pe străzi! Ne-au băgat într-un fel de baie care avea nişte ţevi pe un perete care nu arăta să aibă robineţi. Ceva montat ca un fel de duş şi din instalaţia aia mai multe furtunuri de apă. Aici, toate angajatele se numeau mame. Trebuia să folosim apelativul „mama“. Dacă nu spuneam „mama“, ne pocneau de mamă-mamă! Şi au început să pună furtunul pe noi. Ne-au dezbrăcat pe toţi. Eram într-un abur de nedescris. Nu ne puteam vedea. Doar ne auzeam. Ne-au dezbrăcat şi au început să dea drumul când la jetul de apă rece, când la apă caldă pe corpurile noastre! Când rece, când caldă! Unii dintre băieţii cu care am fost atunci au rămas cu semne pe spate! Ne opăreau, pur şi simplu!
„La un moment dat, auzim: «Aduceţi prosoapele!». Am crezut că, gata, s-a terminat cu baia, ne liniştim. Era un fel de prosop subţire înfăşurat, cum ar fi o eşarfă, împletit în două. Au venit cu prosoapele astea şi au început să ne lovească peste corpurile ude! Nu vă spun ce durere e! Nu vă spun! După opăriturile alea şi stările alea de nu mai eram în stare de nimic, să vină şi să înceapă să te pocnească! Până seara eram negri!“
Matei Udrea: Incredibil!
Nicoleta Giurcanu: Vreau să vă zic că eram cheauni! În nebuneala aia, de nu ştiam de capul nostru, cu jeturile alea care nu ştiai din ce parte vin, cum vin: când rece, când fierbinte! Şi, la un moment dat, auzim: „Aduceţi prosoapele!“. Am crezut că, gata, s-a terminat cu baia, ne liniştim. Era un fel de prosop subţire înfăşurat, cum ar fi o eşarfă, împletit în două. Nişte cârpe, mai degrabă. Au venit cu prosoapele astea cam aşa de lungi şi au început să ne lovească peste corpurile ude! Nu vă spun ce durere e! Nu vă spun! După opăriturile alea şi stările alea de nu mai eram în stare de nimic, să vină şi să înceapă să te pocnească, să te lovească pe corp! Până seara eram negri!
Matei Udrea: Cât a durat bătaia asta?
Nicoleta Giurcanu: Să zic, vreo jumătate de oră.
Matei Udrea: Ştiţi ce nu înţeleg eu? Evenimentele astea se petreceau deja în jurul orei 10, pe 22 decembrie. Regimul se prăbuşea…
Nicoleta Giurcanu: Şi gândiţi-vă că aici, în piaţă, oamenii strigau „Libertate!“. Pleca Ceauşescu de la CC!
Matei Udrea: Da! Ceauşescu a fugit la ora 12.00…
Nicoleta Giurcanu: Şi eu eram acolo, aproape!
Matei Udrea: Exact! De ce mai făceau angajaţii de acolo chestia asta ştiind că stăpânii lor fug?
Nicoleta Giurcanu: Nu ştiu, nu ştiu! Când puteau să zică… Mama Gabor, da? Că ea era şefa centrului…
Matei Udrea: Putea să spună: „Plecaţi acasă!“.
Nicoleta Giurcanu: Nu neapărat „plecaţi acasă“...
Matei Udrea: Sau „opriţi tot, gata!“.
Nicoleta Giurcanu: „Gândiţi-vă că ăştia au fost bătuţi ca la balamuc, de azi-noapte o ţin numai într-o bătaie şi de colo-colo. Hai să-i urcăm în dormitoare şi să doarmă!“ Chiar aveam nevoie, eram vai de capul nostru!
Matei Udrea: În loc de asta, ei v-au mai tras o bătaie!
Nicoleta Giurcanu: Dar ce bătăi!
„După ce mi-au turnat uleiul mi-au strâns părul în coc şi mă duceau aşa, de păr, mă târau pe-acolo: «Ia uite-o pe asta, a dracului, seamănă cu Ceauşeasca! Ia vino, Ceauşeasco, încoace!» Era una, «mama» Margareta, care era super-solidă, o femeie cât un munte, şi mă lua pe mine de ceafă şi pe frate-meu de ceafă şi ne bătea cap în cap prin aer! Ca în filmele de groază!“
Matei Udrea: Şi după bătaia asta ce s-a întâmplat?
Nicoleta Giurcanu: După bătaia asta venea masa. Nu cred că am prins masa de dimineaţă, noi am prins masa de prânz. Cred că pe la 12 se dădea masa asta. Apărea una dintre „mamele“ astea cu două capace mari de la oale: baaaaang! „Masa!“ Mi s-au ascuţit toate simţurile, pentru că nu ştiam ce urmează de la un minut la altul! A luat „mama“ Gabor un caiet cu coperţi vişinii, erau alea vechi odată, vă mai amintiţi? Aşa, un registru! Şi ne-a luat toate datele la ăştia 11. Eram paria acolo, ce să vă zic? Eram la izolare tot timpul noi, ăştia 11. Şi a venit masa. Nu-mi mai ardea nici de mâncare, eram vai de capul meu. Mă vedeam cu fratele meu numai la masă, ne-au separat: fete la fete, băieţi la băieţi. Eu eram singura fată. Pe ceilalţi băieţi din grup i-au tuns la chelie. Eu aveam părul lung. Şi n-aveam păduchi, că eram curaţi şi eu, şi fratele meu. Dar pe băieţi, în bătaie de joc, i-au tuns. Iar pe mine nu m-au tuns. Ştiţi ce mi-au făcut? Au luat un litru de ulei din ăsta alimentar, domnule, şi mi l-au vărsat în cap! A dat drumul la ulei în cap, ştiţi cum eram?
Matei Udrea: Incredibil!
Nicoleta Giurcanu: Să vă povestească mama cât ne-am chinuit după aceea… Că pe atunci nu era şampon. Era şamponul ăla, pernuţele alea Urzica.
Matei Udrea: Da, ţin minte!
Nicoleta Giurcanu: Câte pernuţe din alea Urzica mi-a băgat mama pe cap…
Matei Udrea: Alea erau nişte porcării, nu spălau nimic!
Nicoleta Giurcanu: Doamne, nu ştia mama cu ce să-mi mai dea! Cu săpun de rufe a încercat să-mi degreseze părul, să-mi scoată uleiul ăla. Până la urmă m-a tuns!
Matei Udrea: Să revenim la momentul 22 decembrie. Aşadar, v-au turnat ulei în cap.
Nicoleta Giurcanu: Eu aveam un coculeţ, aşa, că aveam părul mai lung. După ce mi-au turnat uleiul mi-au strâns părul în coc şi mă duceau aşa, de păr, mă târau pe-acolo: „Ia uite-o pe asta, a dracului, seamănă cu Ceauşeasca! Ia vino, Ceauşeasco, încoace!“. Şi numai aşa mă târau peste tot. Era una, „mama“ Margareta, care era super-solidă, o femeie cât un munte, şi mă lua pe mine de ceafă şi pe frate-meu de ceafă şi ne bătea cap în cap prin aer! Ca în filmele de groază! Ne ridica de nu mai atingeam pământul! Aşa, prin aer ne dădea cap în cap!
Matei Udrea: De ce?
Nicoleta Giurcanu: De nebuni ce erau acolo! Nu ştiai de unde le vine…
Matei Udrea: Sadici!
Nicoleta Giurcanu: Am avut la un moment dat o dispută cu „mama“ Gabor care m-a forţat să-i spun „mama“. că de aici a pornit totul. I-am zis că eu nu-i spun nimănui mama, că mama mea e acasă şi mama mea mă aşteaptă: „Nu mă forţaţi, că nu o să vă spun niciodată mamă!“. „Aaaa, Leano, faci pe tupeista! Şi aia era tupeistă, ca tine, şi tare în gură!“ Şi mă ţinea şi mă bătea! De păr mă lua, de coc. Să vă zic faza cu masa. Ne chemau la masă, toţi erau îmbrăcaţi nişte pijămăluţe, aşa. Nu mi-am dat seama ce făceau: acum le punea masa, acum se strângea masa! Adică imediat cum se dădea ordinul… Dacă acum le zicea „Mâncaţi!“, pe urmă „Luaţi masa!“. Tot cu capacele alea băteau. Erau nişte mese lungi, se aşezau toţi la masă şi dacă zicea: „Gata masa!“, ei îşi luau tot ce apucau pe masă... Pâine, le dădeau un fel de grâu fiert şi îşi luau cu mâinile din farfuriile alea şi-şi ascundeau în buzunarul de la pijama!
Matei Udrea: De ce?
Nicoleta Giurcanu: Nu ştiu! Eu n-am ştiut. Şi pe urmă, în dormitoare, îi vedeam cum îşi sugeau din buzunar! Ei nu mâncau decât aşa, pe fugă, şi-şi ascundeau repede mâncarea. Eu nu ştiam de ce fac ei gesturile astea, pentru că nu mâncai liniştit la masă, nu-ţi dădeau voie să mănânci ca un om normal! Mă vedeam cu fratele meu doar la masă, dar n-aveam voie să stăm unul lângă altul. Şi zilele alea, cât au fost, 2-3 mese, căutam să mă pun la masa de lângă el, ca să schimbăm două vorbe. Şi el îmi spunea mie: „Hai să-ţi zic cum se sparge un magazin! Hai să-ţi spun cum se sparge un geam de magazin! Se pune marmeladă, pui ziare şi spargi geamul!“.
„Lui frate-meu îi făceau dosar de delincvenţă juvenilă, iar mie – de prostituată! La 14 ani! Mi-au făcut control ginecologic. Eram un copil, vă daţi seama! Nu ştiam că urma să fiu violată de medicul centrului
Matei Udrea: Ca să nu se audă.
Nicoleta Giurcanu: Ca să amortizeze. Copil de 12 ani! Rămâneam şocată. Îi spuneam: „Te rog eu frumos să stai cuminte! Te rog să ai grijă de tine, să nu te iei după ei!“. Auzea în dormitor la băieţi, vă daţi seama, cine ştie ce! Aveam să aflu mai târziu că aveam dosare făcute, că noi am venit acolo cu documente de la Miliţia Capitalei şi eram sub control judiciar! Până nu se hotăra soarta noastră, fiind sub control judiciar, ei trebuia să ne dea o încadrare şi lucrau la dosarele noastre. Lui frate-meu îi făceau dosar de delincvenţă juvenilă, iar mie – de prostituată! La 14 ani! Şi am aflat asta de la fata cu care am dormit. Am dormit cu o fată noaptea aia. Dormitorul meu se afla deasupra biroului „mamei“ Gabor, la etaj. Dacă o să vă duceţi vreodată la Aron Florian, că există. Clădirea, e un singur nivel şi deasupra se vede un balconaş mic. Acolo a fost dormitorul meu. Şi mi-au făcut control ginecologic. Eram un copil, vă daţi seama! Nu ştiam că urma să fiu violată de medicul centrului (n.r. - aşa a înţeles de la celelalte fete din centru că se întâmpla de obicei; Nicoleta Giurcanu l-a identificat pe medic, dar am decis să nu-i facem public numele). Ei acum se pregăteau, pentru că trebuia să ne facă nişte încadrări şi urma să ne ducă la şcoala de corecţie mare, de la Bacău. Astea erau chestii pe care le-am aflat în grupul de fete unde eram.
Matei Udrea: Iar ele de unde ştiau?
Nicoleta Giurcanu: Pentru că ele trecuseră prin aşa ceva! Copii care erau acolo, în centru, şi care veneau, plecau şi ştiau unde se duc, ce se întâmplă cu ei. După ce mi-au făcut control ginecologic, mi-au zis: „Te culci în maiou şi chiloţi!“. Eu dormeam cu o fată mai solidă în pat. Vă daţi seama că, toate nopţile alea, noi n-am dormit! În noaptea de 22 spre 23, cred că atunci trebuia să se întâmple, ca să-mi facă ceva. Aveam nişte pantaloni tricotaţi pe mine. M-a învăţat fata cu care dormeam în pat să dorm cu pantalonii pe mine şi să-i suflec doar până la genunchi sau mai sus un pic de pulpă. Nu ştiam de ce mă învaţă aşa ceva. Cred că erau abuzate de persoana asta şi el venea şi mă punea, de sub păturile alea ţepoase, ponosite, că eram învelită cu o pătură din aia, să scot mâna şi să-i arăt că sunt goală. Sau piciorul, depinde ce-mi cerea să-i arăt. Şi fata asta mă învăţase să îi arăt mâna sau piciorul, dar să-mi păstrez pantalonii, ca să nu se întâmple ceva, cred. Şi în noaptea asta (22 spre 23 decembrie 1989 – n. red.) s-a tras în ambasada americană.
Matei Udrea: Care era în apropiere.
Nicoleta Giurcanu: Da! Aici a fost norocul meu! Toată noaptea am dormit mai mult sub pat decât în pat. Venea şi ne dădea ordine: „Urcaţi în pat!“. El venea şi dădea ordine!
Matei Udrea: În noaptea de 22-23 deja la putere venise Iliescu. Ceauşescu fugise în ziua de 22, la ora 12.00.
Nicoleta Giurcanu: Da! Şi doctorul spunea: „Urcaţi-vă în pat!“. Noi, de sub pat, urcam în pat. Stăteam un pic… Ţin minte că am aţipit pe mâna fetei respective, pe care n-am mai întâlnit-o niciodată, şi am visat că sunt acasă! I-am spus după aceea mamei: „Mama, am avut un vis, că sunt acasă pe mâna ta!“. Că mama mea avea o mână, aşa, mai plinuţă… În decembrie, întotdeauna se accentuează toate trăirile astea şi toate nenorocirile astea! Nu poţi să le uiţi, că nu poţi! (Nicoleta Giurcanu izbucneşte în plâns) Mă scuzaţi că plâng!
Matei Udrea: N-aveţi de ce să vă cereţi scuze! Vă înţeleg perfect!
Nicoleta Giurcanu: Ticăloşii! Pentru noi, zilele astea nu sunt zile! Am uitat să vă zic că în acest răstimp s-au întâmplat şi s-au desfăşurat foarte multe chestii în şcoala asta de corecţie. Mi-au luat cerceii de aur din urechi, mi-au luat hainele.
Matei Udrea: Vi le-au furat!
Nicoleta Giurcanu: Eu cred că mi i-au furat ăia care erau acolo! Copiii ăia! Mie mi i-au luat şi mi-au zis că-i duc în nu ştiu ce casetă de valori. Dar nu mi i-am mai recuperat. Ne lăsam încălţămintea la intrarea în dormitoarele alea. Fratelui meu i-au furat încălţămintea, i-au furat hainele.
Matei Udrea: Asta făceau ceilalţi copii din casa de corecţie?
Nicoleta Giurcanu: Ceilalţi, da-da-da! Noi, când am plecat, mama s-a descălţat de cizmele ei şi l-a încălţat pe frate-meu! Deci, mama a mers desculţă până în Dristor! Acum, să revin la ce am păţit cât am stat în casa de corecţie, în 22 şi 23 decembrie. În ziua de 22 m-au pus să spăl haine şi pături. Dar am spălat vreo câteva ore bune, că aveam rană aici, la mâini, de la cât am frecat. Ne puneau să frecăm într-o cadă imensă. Erau două căzi în baia aia şi toate fetele au fost coborâte acolo, să spele rufe. Am spălat pături de armată, am spălat haine! Şi ţin minte că s-au aruncat nişte manifeste. M-am urcat cu picioarele pe cadă şi am prins un manifest din ăsta. Căzuse pe trotuar la ei, acolo. Dar nu era unul salvator, era tot unul de ameninţare! Eu, la început, m-am gândit: „Gata, până la urmă vom fi eliberaţi, ceva se întâmplă! Românii ies în stradă!“. Dar când am citit că era de ameninţare, că „Veţi fi terminaţi“… O să caut şi o să vă trimit
manifestul ăsta, ce împrăştiaseră ei atunci. A început să-mi fie mai frică! Zic: „Gata, ne-am terminat!“.
„Pe 22 m-au dus în dormitorul băieţilor şi, domnule, m-au pus să strâng cu mâinile goale atâta un morman de fecale! Eu nu pot să-mi dau seama de unde le-au adus şi… V-am spus, aveau nişte metode, domnule… Oamenii ăştia erau nebuni de-a dreptul! La un moment dat, am găsit un făraş de fier şi am zis să strâng cu făraşul ăla. M-au prins şi m-au bătut şi m-au aruncat în mizeria aia!“
Matei Udrea: Dumneavoastră, în momentul ăla, eraţi ruptă de ce se întâmpla afară? Adică nu ştiaţi că a fugit Ceauşescu?
Nicoleta Giurcanu: Nu ştiam nimic! Ce vă povestesc acum se întâmpla pe 22. Pe 22 m-au dus în dormitorul băieţilor şi, domnule, m-au pus să strâng cu mâinile goale atâta un morman de fecale!
Matei Udrea: Păi, ăia îşi făceau nevoile pe jos, pe podea?
Nicoleta Giurcanu: Cred că le-au strâns în saci şi le-au pus acolo în bătaie de joc! Nu pot să vă spun ce miros era! Eu nu pot să-mi dau seama de unde le-au adus şi… V-am spus, aveau nişte metode, domnule… Oamenii ăştia erau nebuni de-a dreptul! Mă şocam de ce vedeam şi ce simţeam acolo! M-au pus să iau mizeria aia cu mâinile şi să o arunc într-un fel de toalete turceşti. Le strângeam de acolo şi le duceam la toaletele turceşti. La un moment dat, am găsit un făraş de fier şi am zis să strâng cu făraşul ăla. M-au prins şi m-au bătut şi m-au aruncat în mizeria aia! Încercam să mă spăl, se anunţase că e apa otrăvită, nu mai curgea apa şi îmi băgam mâna în toaleta aia, speram să găsesc un firişor de apă, să mă spăl pe mâini! Puţeam, nu vă spun cum eram! Nu vă spun! Faza asta n-am putut s-o povestesc, îmi era ruşine de mine… (Nicoleta Giurcanu se opreşte şi începe să plângă.) Pe urmă, în noaptea de 22 spre 23, iar o chestie şocantă. V-am zis, erau atâtea lucruri pe care le-am auzit, le-am întâlnit, le-am trăit în 22 şi 23, acolo… Foarte multe s-au developat cu o viteză extraordinară şi, v-am zis, treceam de la o stare la alta şi rămâneam blocată! Eu fiind deasupra dormitorului „mamei“ Gabor, auzeam nişte comenzi pe care le dădea femeia asta. Noaptea, când oamenii se omorau pe străzi,… Eu sunt convinsă că ei ştiau ce se întâmplă!
Matei Udrea: Normal că ştiau!
Nicoleta Giurcanu: Pe băieţii din centru care erau închişi acolo pentru diverse infracţiuni îi trimiteau să fure din magazinele şi din restaurantele din centru! Dădea comenzi să i se aducă de la restaurante, poate chiar şi din restaurantul ăsta unde suntem acum, să-i aducă cartofi prăjiţi, să-i aducă mâncare. „Mamei“ Gabor!
Matei Udrea: Incredibil!
Nicoleta Giurcanu: Domnule, ziceam că sunt nebună eu! Ziceam: „Domnule, ori visez, ori sunt nebună! De unde aud chestiile astea?“. Ea urla la ăia şi îi trimitea să-i aducă prada! Întreba la intrare, când venea: „Care-ţi este prada?“. Şi ăla dădea raportul: „Păi, v-am adus cutare, cutare, cutare!“ „Nu e suficient! Du-te, mai fură!“ Devastau magazinele şi furau şi îi duceau ei! N-am să uit toată viaţa! Şi am avut impresia… La fel, n-am putut să povestesc chestia asta, am zis că ori sunt eu trăsnită, ori Doamne iartă-mă! Şi când am reuşit peste ani să mă întâlnesc cu copii care sunt astăzi adulţi şi au trecut pe acolo, mi-a povestit unul: „Da, e adevărat, pentru că şi eu am ajuns acolo nevinovat undeva, în ’87, şi au încercat să mă pună şi pe mine la furat! Şi ea dădea comenzile! Şi trimitea copiii, băieţii, să fure din centrul Capitalei. Această mama Gabor!“. Nu v-am spus că ne-au bătut după ce ne-au făcut baie. În dimineaţa de 22 decembrie, în jurul orei 12, până la masă, ne-au pus – la fel ca la Miliţia Capitalei – în genunchi în faţa tabloului lui Ceauşescu şi, cu aceleaşi cuvinte, să ne rugăm şi să ne cerem iertare că am ieşit pe stradă şi am strigat „Libertate!“. Dar, de data asta, eram desculţi, că eram de la baie, şi ne băteau la tâlpile goale cu bâtele alea de lemn. Pe urmă vine data de 23 decembrie, dimineaţa. Ne coboară la club, unde se întâmpla totul. Aici, noi eram izolaţi de ceilalţi, parcă eram paria. Nu trebuia nimeni să se uite la noi, să se bage în seamă cu noi. La fel ca în partea cealaltă, la Miliţia Capitalei, aveau un mănunchi de bâte, cozi de mătură mai scurte, cu care ne băteau. Şi când îţi era lumea mai bună, dacă nu stăteai cu capul plecat, dacă nu stăteai… Deşi vă daţi seama că eram cuminţi toţi, eram smirnă. Dacă li se părea ceva ciudat la noi, ne trezeam că aruncau după noi cu beţele alea. Ne loveau tot timpul cu alea, nu ştiu de ce făceau aşa! Ne-au coborât la clubul ăsta. Am văzut-o că tăia nişte benzi tricolore, nişte fâşii tricolore şi le punea pe catedră.
Matei Udrea: Cine?
Nicoleta Giurcanu: „Mama“ Gabor! Şefa centrului! Au dat drumul la televizor şi atunci l-am văzut pentru prima oară pe Caramitru: „Revoluţia a învins!“. Ce era acolo… Vă daţi seama că eu nu ştiam ce se întâmplă. Atunci, în 23, am început să fac nişte legături şi mă gândeam: „Ceva se întâmplă, e revoluţie, poate avem noroc să ne elibereze!“. Ne-a chemat la ea pe rând. După ce ne bătuse, după ce trecusem prin ce trecusem, ne trezim că ne pune banderolă pe mână! Eu mă gândeam: „Domnule, ce ne mai face? Ce mai vrea asta?“.
Matei Udrea: Ea era deja mare revoluţionară!
Nicoleta Giurcanu: Da, gata! Şi ne-a chemat pe ăştia 11 şi ne-a pus banderole pe mână! Ne pune banderolele alea şi acum deja ne zâmbea, nu se întâmplase nimic, eram prieteni! Nu ştia cât să fie de duioasă şi de amabilă cu noi! Şi ne zice: „Daţi-ne numerele de telefon, să anunţăm familiile, să vină să vă ia, că vă externăm!“. Acum, vă daţi seama, tata, în data de 22 seara, a ajuns acasă.
„Ştiţi, bănuţul ăsta a fost preţul libertăţii mele tot drumul! Şi-l arătam tot timpul: «Nouă ne-au dat bănuţul ăsta de la Jilava, noi trebuie să ajungem acasă!». Tot timpul spuneam asta! Şi mă băteau şi-mi aruncau banul ăla şi eu mă tăram după el şi mi-l luam şi iar mă băteau… Şi stăteam numai cu bănuţul ăla!“
Matei Udrea: Aşadar, lor le-a dat mai repede drumul decât vouă, minorilor.
Nicoleta Giurcanu: Tata a fost ultima persoană care a plecat din Jilava, că nu-şi găsea copiii şi întreba peste tot de noi. Când a ajuns, vecinele, vecinul erau toţi acasă. Noi nu eram. Tata: „Victorie, victorie, victorie, dar unde-s copiii?“. Mama i-a dat sticla de gaz şi i-a zis: „Ai ieşit cu copiii din casă, cu ei vii! Dacă nu, du-te singur şi dă-ţi foc! Mi-au omorât copiii!“. Nu vă zic că s-au mobilizat o grămadă de prieteni, vecinii din cartier. Unde nu ne-au căutat, domnule! Unde nu ne-au căutat! Rudele au răscolit tot Bucureştiul, au fost prin morgă, au fost prin spitale, au fost… Unde nu ne-au căutat! Vă daţi seama, tata bătut, terminat, a plecat pe străzi, să ne caute. S-au întors înapoi, la Jilava. Au luat dubă cu dubă…
Matei Udrea: Dar cei de la Jilava de ce nu le-au spus?
Nicoleta Giurcanu: Ce ştiu şi ce-am auzit, că a mai fost o dubă de copii şi oamenii din Jilava s-au pus în dimineaţa de 22 în faţa celor care o conduceau, a miliţenilor, şi-au eliberat copiii. Şi i-au luat la casele lor. Tata s-a dus cu prieteni, cu vecini, din casă în casă acolo, în Jilava, să ne caute. Dar nu eram noi! Mulţi părinţi s-au dus şi au recuperat copiii de acolo. Dar erau alţi copii. Ei bine, în 23 decembrie mama a primit telefon, să vină să ne ia! În acelaşi timp, fratele tatălui, unchiul meu, locuia aproape de Strada Aaron Florian, de această clădire. Şi ce i-a venit şi lui, să vină acolo, să întrebe, să ciocăne la poarta aia: „Domnule, aţi primit cumva nişte copii de pe străzi?“. Nu mai ştia unde să ne mai caute. Şi s-a nimerit să vină unchiul fix atunci când a venit mama! Fără să vorbească! Am avut noroc că avea unchiul buletinul la el, că mama, în disperarea aia, nici nu şi-a luat, săraca, buletinul. Şi ne-au eliberat pe buletinul unchiului meu, Dumnezeu să-l dihnească acolo unde e! Că s-au dus toţi! S-au dus toţi! (Nicoleta Giurcanu izbucneşte din nou în plâns). Nu vă spun că bănuţul ăla pe care îl aveam, cum făceam eu la Miliţia Capitalei şi cum îl arătam pe urmă şi la şcoala de corecţie… Ştiţi, bănuţul ăsta a fost preţul libertăţii mele tot drumul! Şi-l arătam tot timpul: „Nouă ne-au dat bănuţul ăsta de la Jilava, noi trebuie să ajungem acasă!“. Tot timpul spuneam asta! Şi mă băteau şi-mi aruncau banul ăla şi eu mă tăram după el şi mi-l luam şi iar mă băteau… Şi stăteam numai cu bănuţul ăla!
Matei Udrea: Pe la ce oră au venit unchiul şi mama şi v-au luat de acolo?
Nicoleta Giurcanu: Pe la 6 seara!
Matei Udrea: Deci aţi stat toată ziua de 23 acolo, practic!
Nicoleta Giurcanu: Toată ziua de 23 am stat acolo!
Matei Udrea: Din ce moment au încetat ei să vă mai bată şi să vă mai chinuie?
Nicoleta Giurcanu: Păi, pe 23, în momentul în care ne-au pus banderolele.
Matei Udrea: Când se întâmpla asta?
Nicoleta Giurcanu: În jurul orei 12-13.
Matei Udrea: Deci, pe la prânz. Practic, la o zi după ce fugise Ceauşescu şi revoluţia învinsese.
Nicoleta Giurcanu: Da, după ce am mâncat şi ne-au coborât la clubul ăsta. În momentul în care a venit mama, a venit şi unchiul, era prima oară când eu aveam pe cine să acuz direct! Şi am început să capăt curaj! Când m-a văzut mama, vă daţi seama în ce hal puţeam şi cum eram noi, bătuţi şi miroseam numai a… Eram numai răni, cu părul ăla plin de ulei… Deci, nu vă spun cum arătam şi cum eram, vai de capul nostru! Frate-meu, bătut şi el! Şi am început să spun: „Mama, ne-au bătut, mama!“. Am început să povestesc plângând! Şi a venit „mama“ Gabor… Maria Niţulescu se numeşte.
„Prin vizetă se uita la noi ameninţător. «Cine v-a bătut, mă, pe voi aici, mă?» Eu m-am uitat la frate-meu, n-am mai zis nimic. Şi zice doctorul: «Vezi? Frate-tău tace! Şi tu să taci! Aici nu s-a întâmplat nimic! Aici nu v-a bătut nimeni! Ai grijă, că o să vă urmăresc toată viaţa. Dacă vreţi să ieşiţi pe uşa asta, să nu povestiţi niciodată ce s-a întâmplat aici! Am să vă urmăresc şi am să vă omor!»“
Matei Udrea: Aşa o cheamă, de fapt, pe aşa-zisa „mama“ Gabor?
Nicoleta Giurcanu: Aşa o cheamă, de fapt! Maria Niţulescu! A venit cu medicul: „Cine v-a bătut aici?“. „Voi ne-aţi bătut!“ Aveam pe cine să acuz direct. La care medicul zice: „Lăsaţi-i cu mine, ca să merg să le dau hainele!“. Ne ia de lângă mama şi de lângă unchiul, ne coboară la demisol şi ne închide într-o cameră. Camera aia era cum erau celulele odată la Doftana, că acolo m-au făcut pionier. Era o cameră cu ţambal din ăla lăsat din perete. Uşă ca de închisoare, cu vizetă. Ne închide acolo, închide uşa după noi. Baaaang! Începe să bată în uşă! Baaaang, „Cine v-a bătut, mă, aici?“. Eu, curajoasă: „Voi ne-aţi lovit! Voi ne-aţi bătut! Vă spun eu când ajung la mama! Vă spun eu unchiului! Vă spun eu!“. Vă daţi seama, eram curajoasă, eram… Iar începe: baaaang! „Cine, mă?“ Prin vizetă se uita la noi ameninţător. „Cine v-a bătut, mă, pe voi aici, mă?“ Frate-meu, la un moment dat, după urletele alea de acolo, se aşază pe ţambalul ăla şi tace. Eu mă uit la el. Doctorul iar începe: „Cine v-a bătut, mă, aici?“. Să ne reducă la tăcere! Eu m-am uitat la frate-meu, n-am mai zis nimic. Şi zice doctorul: „Vezi? Frate-tău tace! Şi tu să taci! Aici nu s-a întâmplat nimic! Aici nu v-a bătut nimeni! Ai grijă, că o să vă urmăresc toată viaţa. Dacă vreţi să ieşiţi pe uşa asta, să nu povestiţi niciodată ce s-a întâmplat aici! Am să vă urmăresc şi am să vă omor!“ Nu vă spun câţi ani am avut în timpane ameninţarea aia urâtă. „O să vă urmăresc şi am să vă omor! Oriunde veţi fi, să nu povestiţi niciodată ce s-a întâmplat aici!“ Am urcat la mama fără haine, fără nimic, ăia care plângeam şi eram curajoşi şi spuneam că am fost bătuţi, acum tăceam. Mama ne-a văzut cu totul transformaţi. De-abia după vreo câteva luni am putut să-i spunem că, atunci când ne-au luat, ne-au ameninţat. Au fost multe lucruri pe care nici mama nu le-a ştiut! Şi îi era frică şi încerca, săraca, să vorbească cu noi sau să aibă o discuţie cât de mică cu noi. Ţin minte că, după vreo 2 ani, tata s-a plimbat cu noi prin Bucureşti şi a încercat… Tata ştia unde e Strada Aaron Florian, că fusese acolo, şi ne-a dus în faţa gardului. Am plâns în hohote acolo, când am recunoscut locul!
Matei Udrea: V-aţi mai întâlnit vreodată, după aceea, cu vreunul dintre oamenii aceştia care v-au bătut la Secţia 14, la Miliţia Capitalei sau aici, la şcoala de corecţie?
Nicoleta Giurcanu: Am avut noroc cu tata. Tata a umblat mult ca să obţină documente pentru noi. În ’90, noi trei luni n-am fost la şcoală! A pus tata cuierul în uşă şi pături în geamuri pentru că ne era frică să mai ieşim din casă. Cei de la şcoală au înţeles că am fost arestaţi, dar aveau nevoie de documente. Tata a mers să obţină documente. Şi s-a întors aici, la Aaron Florian, în ianuarie ’90. I-au dat o adeverinţă, a ajuns acasă, la mama, şi s-a uitat în adeverinţa respectivă. Nemernicii trecuseră că am fost internaţi de familie! A înnebunit tata, că nu se uitase pe adeverinţă când a plecat de la centru. Adică oamenii se omorau în zilele alea pe străzi şi mama cu tata n-aveau ce să facă, şi-au luat copiii şi i-au dus şi i-au internat un pic pe la şcoala de corecţie? Îmi pare rău că n-a păstrat acest document, că de nervi l-a rupt şi s-a dus la ei, s-a certat cu ei şi i-au dat un document valabil. Să ştim exact, a spus, de unde mi-au fost aduşi copiii, cum au ajuns copiii mei aici, ce urma să li se întâmple copiilor mei! Şi în documentul respectiv scrie că eram sub control judiciar, scrie de unde am fost aduşi. Tot ce trebuia să scrie.
„Mama Gabor se numeşte Maria Niţulescu. Acum cred că are în jur de 78 de ani. În 2006 a fost premiată, a ajuns director general adjunct la DGASPC Sector 2. Premiată de primarul Onţanu! Viorel Croitoru era şef adjunct la Secţia 14, unul dintre cei care ne-au bătut în în garajul Secţiei 14! Acesta, la ora actuală, e chestor cu patru stele, pensie specială, la fel ca şi doamna Niţulescu, şi certificat de revoluţionar!“
Matei Udrea: Da, înţeleg. Întrebarea era dacă v-aţi mai întâlnit vreodată cu vreunul dintre aceşti torţionari.
Nicoleta Giurcanu: Asta voiam să vă spun, că tata a încercat să umble… Am avut noroc că după vreo 15 ani de la Revoluţie au venit cei de la Canal Arte, din Germania, şi am încercat să fac un documentar cu ei. Am mers în toate locurile unde s-a întâmplat ce s-a întâmplat atunci şi, datorită jurnaliştilor nemţi, am reuşit să aflu nişte lucruri despre torţionarii mei. Cu tata! Tata mi-a dat curaj. Aşa am aflat de mama Gabor că se numeşte Maria Niţulescu. Acum cred că are în jur de 78 de ani. În 2006 a fost premiată, a ajuns director general adjunct la DGASPC Sector 2 (Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului – n. red.). Premiată de primarul Onţanu! Femeia asta a fost în sistem 42 de ani! Niciodată nu a fost chemată, anchetată...
Matei Udrea: Deci, oamenii ăştia nu au plătit pentru ce au făcut!
Nicoleta Giurcanu: Niciodată! Eu am dat în judecată statul român pentru tergiversarea dosarului Revoluţiei. S-a întors de acolo un răspuns acum 7 ani, în care ei trebuie să refacă ancheta de la zero! S-o refacă de la zero pe cazul meu. N-au făcut nimic! Justiţia n-a făcut nimic! Deci, Maria Niţulescu este un exemplu. Doi: Viorel Croitoru!
Matei Udrea: Cine e acesta?
Nicoleta Giurcanu: Viorel Croitoru era şef adjunct la Secţia 14, unul dintre cei care ne-au bătut în garajul Secţiei 14! Acesta, la ora actuală, e chestor cu patru stele (echivalentul gradului de general – n. red.), pensie specială – la fel ca şi doamna Niţulescu – şi certificat de revoluţionar!
Matei Udrea: Incredibil!
Nicoleta Giurcanu: Am avut o discuţie cu el şi i-am spus…
Matei Udrea: Deci, v-aţi întâlnit cu el după aceea?
Nicoleta Giurcanu: Da, chiar aici, la acest restaurant, pe terasă!
Matei Udrea: Întâmplător sau v-aţi dat întâlnire aici?
Nicoleta Giurcanu: Nu, nu ne-am dat întâlnire! Eu tot timpul să ştiţi că i-am chemat, i-am abordat prin intermediu presei şi le-am spus: „Veniţi, să stăm de vorbă! Eu nu v-am uitat şi n-o să vă uit niciodată!“. Eu nu pot să iert şi să uit ce s-a întâmplat! Eram un copil…
Matei Udrea: Şi ce-aţi discutat cu el aici?
Nicoleta Giurcanu: „Aşa, pentru sufletul meu, vreau să-mi dai o explicaţie!“ El, pe urmă, a fost şef la la Secţia 1. Acest personaj! Şi i-am zis: „Vreau să-mi spui şi mie dacă ai certificat revoluţionar! Cred că eu am fost călăul şi tu ai fost victima! Eu cu fratele meu de 12 ani te-am bătut pe dumneata! Până la urmă, dumneata eşti victima şi noi suntem călăii“.
Matei Udrea: Şi ce v-a răspuns?
Nicoleta Giurcanu: Nimic! Nimic! S-a mutat la o altă masă! N-am putut, n-am putut să tac!
„Poate râd de mine sau poate nu cred ce povestesc. Nici nu mă mai interesează, mă credeţi? Nici nu mă mai interesează! Rău e că suntem dezbinaţi şi că nu ne respectăm eroii, amărâţii ăia, miile alea de oameni care s-au jertfit acum 36 de ani ca lor să le fie astăzi bine“
Matei Udrea: Ultima chestiune. Într-adevăr, sunt nişte amintiri foarte dureroase, nişte fapte cumplite la care s-a pretat, până la urmă, regimul comunist până în ultimele sale clipe. Dar vedeţi că oamenii, acum, la 36 de ani după Revoluţie, revalorizează comunismul, revalorizează regimurile dictatoriale. Avem jumătate din populaţie care crede că era bine pe vremea lui Ceauşescu şi că el era un patriot. Ce le-aţi transmite acestor oameni?
Nicoleta Giurcanu: Ce pot să transmit? Din partea mea, ca victimă... Mai adaug şi faptul că sunt căsătorită cu un fiu de erou, Cătălin Giurcanu. Tatăl lui, Vasile Giurcanu, a ieşit în data de 22 pe străzile Bucureştiului, să-şi caute copilul, şi a fost ciuruit cu 18 gloanţe.
Matei Udrea: De cine? De Armată?
Nicoleta Giurcanu: De Armată! Dar, dacă ar fi fost Armata aia pe care v-am descris-o eu… Mai ştii cum se schimbau, cum se îmbrăcau (securiştii s-au deghizat adesea în militari şi au tras asupra civililor sau a altor militari, pentru a mări confuzia – n. red.)… Nu mai ştim niciunul de capul nostru şi nimeni nu a făcut anchetă în toţi anii aceştia, ca să ştim exact. El a primit doar un răspuns, că Armata, dar nu putem fi siguri. În cazul meu, eu sunt sigură: Miliţia şi Securitatea! În cazul altora, de unde pot să mai ştiu? Nu mai ştim nimic! Ştim doar că am fost bătuţi, am fost ucişi, am fost maltrataţi, am fost răniţi de armă, atât!
Matei Udrea: Şi ăia care au tras şi v-au bătut au luat pensii speciale şi certificate de revoluţionari!
Nicoleta Giurcanu: Exact! Da!
Matei Udrea: Ce le-aţi spune acestor oameni care sunt nostagici după vremurile acelea?
Nicoleta Giurcanu: Sunt 60% dintre cetăţenii României care plâng după comunism, am înţeles eu. Ce aş putea să le spun? În momentul ăsta chiar nu mă gândesc la un răspuns. Pot să le spun doar aşa, ca încercare, poate metoda cea mai uşoară din toate metodele pe care vi le-am descris. Să umezească un prosop, să-l înoade şi să-şi lovească puţin, aşa, în joacă, partenerul de viaţă sau copilul sau mama sau tata. Şi poate se scurcircuitează un pic creierul şi-şi revin. Îşi dau un reset. Nu ştiu cum pot spune că au trăit bine, au mâncat bine. Chiar am fost în şcoli, că am proiectele mele cu copiii, şi îmi spunea un băiat: „Haideţi, doamnă, că nu cred că o duceaţi atât de rău, că n-aveaţi ce să mâncaţi!“. „Măi, băiatule, chiar nu aveam ce să mâncăm! Stăteam ca nebunii la cozi şi nu ştiam ce apucăm şi ce vine! Ce se va băga! Cu scăunelele, un cartier întreg de copii, şi făceam cu rândul, stai tu două ore, stai tu 3 ore, stai…“ Acum stau şi mă gândesc că a fost o scăpare din partea clasei politice. Au încercat să ascundă tot ce s-a întâmplat atunci.
Matei Udrea: De ce?
Nicoleta Giurcanu: Păi, normal că nu aveau interesul să se audă, n-aveau interesul să judece dosarul Revoluţiei, n-aveau interesul. Au fost împotriva punctului 8 de la Timişoara (care cerea scoaterea securiştilor şi a activiştilor comunişti din funcţiile de conducere – n. red.). Iar la conducere, pe urmă, cine a venit? Copiii lor, copiii securiştilor, nepoţii lor! Normal că s-a perpetuat specia, nu? Şi vă daţi seama că pentru ei atunci a fost bine! Iar acum normal că pentru ei e tot bine. Pentru ei era bine după cum deschideai frigiderul. Al meu era gol – era rău. La ei era plin – era bine. Aveau case de comenzi, aveau atâtea facilităţi şi atunci! Pentru ei era bine. Pentru mine nu era bine! Pentru mine şi familia mea. Ce să le transmit eu celor care cred azi că era bine pe vremea lui Ceauşescu? V-am zis, doar în joacă să-şi lovească puţin corpul aşa cum am descris eu. Poate râd de mine sau poate nu cred ce povestesc. Nici nu mă mai interesează, mă credeţi? Nici nu mă mai interesează! Rău e că suntem dezbinaţi şi că nu ne respectăm eroii, amărâţii ăia, miile alea de oameni care s-au jertfit acum 36 de ani ca lor să le fie astăzi bine. Sau mai este vorba de educaţie, educaţia aia care nu s-a făcut în şcoli. Şi ne-au vrut copiii proşti! Să trăim iar tăcuţi, cu capul plecat şi să înghiţim mizeriile lor! Nu! Suntem la 36 de ani de la Revoluţie, anul în care a murit Iliescu, anul în care a apărut manualul de istoria comunismului. Cu toate că a apărut târziu şi a apărut la clasele de a XII-a şi a XIII-a de liceu şi ar fi trebuit să facem educaţia asta în şcoli mult mai devreme, undeva, la clasa a IX-a, a X-a. Discutăm acum cu noua lege, ştiţi că-i legea asta nouă din Parlament şi sperăm să apară o schimbare (interzicerea propagandei comuniste şi apologia lui Ceauşescu – n. red.). Dacă n-am făcut nimic pe dosarul Revoluţiei, măcar să li se interzică nişte inscripţii, nişte însemne, un partid din ăsta criminal. Să ne gândim că au fost crime împotriva umanităţii! Nu se poate să trecem cu vederea atât de uşor! A fost un regim criminal! Chiar a fost criminal! Nu ştiu ce educaţie pot avea oamenii ăştia, cum au trăit acasă, în familiile lor, ce au învăţat la şcoală de ajung să vorbească aşa. Anul ăsta, în vară, am întâlnit un puşti pe stradă care avea un tricou negru cu imaginea lui Ceauşescu. Vă daţi seama că mi s-a urcat sângele la cap! Am încercat să intru în vorbă cu el şi îi spun: „Hai să vorbim puţin, poţi să-mi spui şi mie cine e personajul de pe tricoul tău?“. Varianta lui era că Ceauşescu era extraordinar, a fost minunat, a fost… Şi zic: „Uite, îţi spun varianta mea despre Ceauşescu“. Şi i-am povestit un pic de la mine. Şi-a dat tricoul jos. Se întâmpla la Unirea, acolo ne-am întâlnit şi am vorbit. Chiar acolo unde e Dâmboviţa. L-a dat jos, nu l-a aruncat în Dâmboviţa, a avut instinctul ăsta. Şi zice: „Doamnă, mă duc acasă dezbrăcat! Fără tricou pe mine! Mă duc aşa până acasă, mă duc în pielea goală. Bine că mi-aţi spus, nu mă mai îmbrac cu el!“. Deci, a înţeles! Şi înţeleg!
Matei Udrea: Deci, spuneţi că totul e să le spună cineva şi să le vorbească.
Nicoleta Giurcanu: Da! Că i-am spus: şi eu, când eram copil, mă duceam acasă şi spuneam ce-am învăţat eu de la comunişti, că Regele a fost un nenorocit, a plecat cu vagoane de aur, a făcut, a dres! Mă duceam şi ziceam: „Ia uite, tatăă, am avut un rege şi uite ce nenorocit era, uite, tată, ce-a făcut!“. Tata îmi spunea: „Măi, tata, măi, ăştia-s comuniştii care vă bagă în cap, nu crede tată, ce vă spun! Uite că Regele a fost aşa şi aşa!“. Şi i-am explicat copilului: uite, când eram ca tine şi eu aveam avioane în cap! Şi eu aflam nişte informaţii de… Mai „bine“ era atunci, că eu le învăţam din şcoală! Ne spălau ăia pe creier de nu mai ştiam de capul nostru!
Matei Udrea: În regulă, vă mulţumesc foarte mult pentru timpul pe care mi l-aţi acordat!
Nicoleta Giurcanu: Cu plăcere!
Comentează