Premium
De vorba cu politologul Daniel Şandru
Alexandru Petria: - Daniel Sandru, unde e Romania si spre ce merge ea?
Daniel Sandru: - Din perspectiva politologului, pot spune ca Romania se afla intr-o faza de organizare a democratiei, adica pe un "platou", dupa ce a depasit fazele periculoase ale "colapsului democratiei" (1990-2000) si, respectiv, "eroziunii democratice". Nu ne aflam insa la capatul procesului de democratizare, pentru ca urmeaza sa dezvoltam si, apoi, sa fundamentam democratia, care acum este functionala, fara ca asta sa ne garanteze ca, la un moment dat, lucrurile nu o pot lua in alta directie, din punct de vedere politic. Economic vorbind, ramanem, din pacate, in continuare, "la fundul gramezii" europene, spre a relua celebra sintagma utilizata, la inceputul anilor 2000, de regretatul istoric Tony Judt. Forma de modernizare pe care am cunoscut-o sub comunism, si care trebuie acceptata ca atare (pentru ca, din nefericire, istoria nu se face cu "ce-ar fi fost daca", nu poate fi contrafactuala decat la nivelul exercitiului retoric), a fost urmata de o faza a capitalismului salbatic, dar in care, paradoxal, principala resursa "extrasa" de capitalistii postcomunisti a fost cea a bugetului de stat. Nu-mi dau seama, inca, daca am depasit aceasta faza, cata vreme stam in continuare prost in ceea ce priveste capacitatea productiva. Cultural, ne invartim in aceeasi lume balcanica, usor provinciala, ceea ce nu exclude, desigur, exceptiile notabile. Dincolo de aceste exceptii, sunt insa mai vizibile "grupurile de prestigiu" de nivel local, ai caror membri isi pot imagina, traind in cercul lor stramt, ca ar fi genii. "Exceptionalism", asadar, pe mai toate planurile, dar unul situat mai degraba in negativ. Departe de a fi un pesimist, cred ca lucrurile pot evolua si spre aria pozitivului, in masura in care vom accepta si asuma ca, in oricare dintre domeniile sociale ne-am manifesta activitatea, e important ca fiecare dintre noi sa isi cultive cu grija gradina, spre a invoca o vorba apartinandu-i lui Voltaire.
- Cum se poate obtine reformarea clasei politice?
- Am crezut pentru ceva vreme, cu o buna doza de naivitate, in ceea ce am numit ulterior "mitul biologico-politic". Cu alte cuvinte, am crezut ca schimbul de generatii va marca o "cezura" intre doua tipuri structural diferite de a face politica, intre o politica a raptorilor si o politica asumata atat ca vocatie, cat si ca profesie, in termenii lui Max Weber. Ceea ce nu am avut in vedere atunci si cunosc prea bine acum este ca politicienii din noua generatie reproduc perfect metehnele antecesorilor. Dupa cum se vede in zilele din urma, DNA nu tine cont de apartenenta generationala, ceea ce imi spune ca m-am inselat profund crezand ca, automat, prezenta tinerei generatii in politica va duce la reformarea din radacini a sistemului. Sigur ca exista, si din acest punct de vedere, exceptii, insa, in acest moment, singurele repere ale reformarii clasei politice sunt conditionalitatea europeana si apartenenta la NATO, in plan extern, iar in plan intern DNA, o institutie care, atata vreme cat nu se manifesta unilateral, isi justifica pe deplin credibilitatea pe care o detine in plan societal, potrivit celor mai recente barometre de opinie publica.
- O mare parte a intelectualilor publici sunt compromisi de sustinerea regimului Basescu, este parerea mea. Ar trebui sa-si ceara macar scuze?
- Problema aceasta, a predarii intelectualilor pe altarul puterii, este foarte importanta nu doar in contextul romanesc actual, ci si in contextul mai larg al domeniului istoriei ideilor. De la celebra "Tradare a carturarilor", scrisa in prima parte a secolului trecut de Julien Benda (si care reprezenta, pe fond, tot o pozitie ideologica), trecand prin "Opiul intelectualilor" a lui Raymond Aron si ajungand pana la analiza sociologica apartinandu-i lui Lewis Coser, asa cum e aceasta redata in "Oameni ai ideilor", relatia intelectualilor cu puterea politica se situeaza intr-o zona de ambiguitate, dar si de clara renuntare la virtutile proprii spiritului critic. Si in spatiul romanesc, tema este una recurenta, reflectand o realitate de care trebuie sa tinem cont: cel putin de la debutul modernitatii noastre statale, din a doua parte a secolului 19, intelectuali renumiti si-au anihilat spiritul critic si s-au transformat in "functionari ai puterii". Au devenit, ca sa citez o sintagma apartinandu-i carturarului Adrian Marino, "capitani filozofici". Sigur, in perioada postcomunista, in care, pana la un punct justificat, mainstream-ul intelectual si cultural este unul "de dreapta" (iar eu sunt un liberal moderat, in sensul anglo-saxon al termenului, deci, ca pozitionare ideologica, un om de dreapta), exista aceasta rezerva, chiar mefienta (repet, pana la un punct, perfect indreptatita!) fata de neo sau cripto-comunismul pe care l-a manifestata actualul PSD, sub variatele sale denominari partidiste. Asta i-a determinat pe multi intelectuali sa se arunce cu bratele deschise inspre ceea ce au considerat ca s-ar opune neocomunismului. Ca au facut-o votand, nu e nimic de obiectat, vorbim de un drept democratic fundamental. Ca au manifestat anumite optiuni ideologice in spatiul public, iarasi cred ca e vorba de libertatea de expersie atat de necesara intelectualilor, indiferent de orientarea politica pe care o detin in foro interno. Cand, insa, au sustinut o cauza politica in pofida unor evidente care ar fi trebuit sa-i mentina in minimala stare de dubitatio specifica spiritului critic, cand au personalizat puterea institutionala a Presedintiei pana intr-atat incat au putut sustine o aberatie precum aceea ca Traian Basescu este un politician "pentru alte coordonate istorice", un "clarvazator" pe care, deci, societatea romaneasca nu l-ar merita, as spune, eufemistic, desigur, ca au cazut intr-un exercitiu de admiratie ce reprezinta nimic altceva decat o imensa exagerare. Pana la a-si cere scuze, cred ca un pas important ar fi sa recunoasca aceasta exagerare. Din cate imi pot da seama, unii deja se indreapta in acest sens. Altii o vor face, poate, doar atunci cand isi vor scrie memoriile.
- Esti profesor universitar, presedintele Senatului Universitar al Universitatii „Petre Andrei” din Iasi, conduci revista de cultura Timpul si ai si functia de director editorial al editurii Adenium. Cum le impaci pe toate?
- Foarte greu, dar cu pasiune pentru fiecare in parte. Pozitiile acestea sunt deosebit de onorante si au darul de a ma responsabiliza, insa nu as rezista daca, in cazul fiecareia dintre ele, nu as avea parte de increderea venita din partea celor cu care lucrez: a studentilor, a colegilor de la Universitate, a celor din echipele redactionale de la Timpul si de la Adenium. Lor trebuie sa le multumesc pentru ca nimic din ceea ce fac nu ar fi posibil daca ei nu mi-ar fi aproape, daca nu m-ar incarca pozitiv cu increderea lor si daca nu mi-ar mentine entuziasmul pentru proiectele importante.
- Lumea literara s-a inflamat pe marginea tentativei de introducere a unui timbru literar…
- Da, cunosc foarte bine problema, m-am si pozitionat in spatiul public in aceasta chestiune, de partea editorilor. Ca membru al AER, Editura Adenium sustine neintroducerea timbrului literar in forma prevazuta de proiectul de lege blocat, intre timp, la Comisia de Cultura a Camerei Deputatilor. Dincolo de aceasta pozitie oficiala, opinia mea este aceea ca, in conditiile in care consumul de carte a scazut, in vremea din urma, cu peste 40%, introducerea timbrului in valoare forfetara de 1 leu ar fi dezastruoasa pentru edituri. Adaug aspectul moral, si anume ca indreptarea obligatorie a sumelor obtinute din vanzarea cartilor inspre USR mi se pare discriminatorie prin raportare la scriitorii ori traducatorii care nu sunt membri ai acestei Uniuni. Uniunile de creatie sunt importante, sustinerea culturii, in general, este foarte importanta pentru mentinerea memoriei unei natiuni, insa, in cele din urma, USR, este o organizatie non-guvernamentala, deci o asociatie privata. In acest context, de ce sa oblige statul o entitate privata, cum este o editura, sa colecteze fonduri pentru o alta entitate privata? Sunt convins ca se pot gasi alte solutii pentru sustinerea productiilor literare, asa cum s-au gasit in toate statele europene. Aici, in Romania, si in aceasta chestiune avem de-a face cu o "dependenta de cale": reprezentantii uniunilor de creatie, in speta cei ai USR, sunt dependenti de aceasta solutie a sustinerii de catre stat prin colectarea de fonduri prin munca editorilor, iar politicienii sunt dependenti de asigurarea stimei de sine, atunci cand isi pot sopti in barba ca au rezolvat problemele culturii romanesti. Numai dialogul intre toate partile implicate ne poate scoate din aceasta stare de incremenire.
- La ce scrii, ce carti ai în pregatire?
- Lucrez, atunci cand apuc, la cea de a doua teza de doctorat, de asta data in Stiinte Politice, pe care o voi sustine la Universitatea "Babes-Bolyai" din Cluj-Napoca in 2016, si care are drept tema coordonatele populismului in Romania contemporana. Un proiect editorial pe care sper sa-l duc la capat in urmatorii ani, si al carui titlu prezumtiv este "Ideologie si imaginar simbolic", asteapta sa ma intorc la el. Pana atunci, sper ca in toamna sa apara un volum de publicistica, in care sa sintetizez cele mai bune texte de opinie pe care le-am publicat din 2010 incoace.
Interviu realizat de Alexandru Petria
