Premium
Ion Cristoiu afirmă că obiceiul din ultimul timp al preşedintelui Klaus Iohannis de a ţine conferinţe de presă săptămânale stă în dorinţa de a obţine puterea absolută în România prin câştigarea cu o majoritate zdrobitoare a alegerilor parlamentare din 6 decembrie de către PNL, „Partidul meu”.
Redăm integral editorialul publicat pe cristoiublog.ro:
Răspunsul trimite la ambiţia devastatoare a lui Klaus Iohannis de a avea în fine puterea absolută în România. Şi această putere absolută înseamnă pentru Klaus Iohannis obţinerea la parlamentare (care trebuie ţinute cu orice preţ, chiar cu cel ca la 6 decembrie 2020 să se iasă nu din case, ci din mormânt!) de către PNL, practic Partidul Meu, mai mult decât un partid prezidenţial, a unei majorităţi zdrobitoare.
Klaus Iohannis uimeşte opinia publică prin ţinerea săptămînală din 15 iulie 2020 a unei conferinţe de presă, de regulă programată pentru miercuri, ora 18.00.
În alte ţări cu democraţii consolidate, un astfel de moment n-ar fi produs nici o tresărire din partea opiniei publice. Liderii politici, în frunte cu preşedintele, au drept înscris pe steagul luptei lor adevărul de esenţă al statului de drept:
Demnitarii, toţi cei aflaţi în serviciul public, altfel spus plătiţi de cetăţeni prin taxe şi impozite, dau seamă Poporului în fiecare clipă a mandatului lor.
BREAKING - COD PORTOCALIU de ploi în trei județe. COD GALBEN în 12 județe
De aici o realitate tipică democraţiilor avansate: a conferinţelor de presă, a interviurilor acordate presei, a declaraţiilor de presă. Presa rămâne indiscutabil reprezentantul opiniei publice prin raportare la demnitari. Prin urmare, ori de câte ori opinia publică e agitată de o întrebare, de o nedumerire în legătură cu un demnitar şi nu numai în privinţa vieţii sale profesionale, dar şi în privinţa vieţii personale, demnitarul caută să se explice prin intermediul presei. Chiar şi când presa din diferite motive ocoleşte subiectul, demnitarul trebuie să provoace el o explicare prin presă.
Timp de şase ani, preşedintele României Klaus Iohannis a fost primul şi singurul demnitar postdecembrist care a refuzat să se supună legii democratice a dării de seamă în faţa Poporului.
Cu excepţia a două interviuri (înregistrate) din primele luni ale primului mandat, Klaus Iohannis n-a dat nici un interviu presei române. Într-o vreme îşi mai aranja prin SIE câte un interviu la o publicaţie străină. Era o sfidare la adresa presei naţionale, tratată ca presă second hand faţă de presa străină, dar, mă rog, deoarece interviul era reprodus în presa noastră, puteam spune că, decât deloc, mai bine aşa. Şi aceste interviuri au fost puţine şi limitate la perioada de început a primului mandat. În cei şase ani de mandat în România şi în lume s-au petrecut o mie şi una de evenimente care cereau o poziţie din partea lui Klaus Iohannis. Niciunul dintre acestea n-a făcut subiectul unei conferinţe de presă sau a unui interviu. Toate strădaniile presei de a afla ce gândeşte preşedintele despre un anume eveniment intern sau extern, despre un anume scandal s-au lovit de protecţia de tip securistic asigurată de SPP-ul lui Lucian Pahonţu. Mult mai grav, Klaus Iohannis a impus tuturor instituţiilor de forţă incredibila secretomanie de tip stalinist. George Maior, fostul director al SRI, a ţinut conferinţe de presă, a dat interviuri ample şi convingătoare, într-un cuvânt s-a supus legii democratice a transparenţei în privinţa Serviciilor secrete. Eduard Hellvig, directorul SRI, n-a dat nici un interviu. Dacă nu l-am şti de pe vremea când era politician, am crede că nici nu există. Gabriel Vlase e director al SIE de doi ani. În toată această perioadă n-a apărut măcar o clipă în faţa opiniei publice. E atât de secretă activitatea SIE, Serviciu Secret întreţinut din taxe şi impozite încât directorul SIE să rămână pentru români un om fără chip?
Din 10 martie 2020, Klaus Iohannis ţine conferinţe de presă. La început ele au fost extraordinare, determinate de pandemie. Ca şi mesajele, ele au vizat fapte de excepţie din lupta împotriva pandemiei. Mai nou, din 15 iulie, Klaus Iohannis ţine conferinţă de presă în fiecare miercuri. A ajuns deja la a şaisprezecea. Conferinţele de presă au intrat în rutina prezidenţială. Cea de miercuri ţine de această rutină.
Ce l-a făcut pe Klaus Iohannis să iasă în conferinţe de presă după şase ani de pitire în bârlogul de la Cotroceni?
Conştiinţa datoriei de a da seamă poporului român în postura de demnitar care se bucură de privilegii plătite din taxele şi impozitele cetăţenilor?
Nici vorbă.
Conferinţele de presă de la Cotroceni sunt o banală mimare a autenticilor confruntări cu presa ale demnitarilor din democraţiile adevărate.
Cele şaisprezece întâlniri săptămânale cu presa au câteva trăsături comune:
1. Cei care pun întrebări sunt de regulă aceiaşi. Cu mici excepţii, sunt consideraţi în redacţii ciurucuri: fătuce, guguştiuci. Dacă n-ar veni din când în când Dan Tapalagă şi Iosif Blube, aş spune că liderii de opinie, redactorii şefi, vedetele presei, într-un cuvânt cei care ar trebui să participe la spectacolul de la Cotroceni, nu se văd la conferinţele de miercuri. Lipsesc multe site-uri şi televiziuni. Nu vor să trimită redactori care să pună întrebări preşedintelui considerând conferinţa de presă o pierdere de vreme? N-au suficienţi angajaţi ca să se poată lipsi de unul din redacţie?
2. Multe întrebări sunt mizere ridicări la fileu pentru preşedinte sau cuvântări care-l fac fericit pe Klaus Iohannis, deoarece atacă PSD. Aceste întrebări sunt aranjate de consilierii de la Cotroceni cu anumiţi ziarişti, de regulă dintre cei acreditaţi la Preşedinţie. Pentru a nu mirosi a aranjament cei desemnaţi să pună întrebări gen „Nu-i aşa că...?” se schimbă de la o conferinţă la alta. Manipularea celor care vin la conferinţa de presă se vede din absenţa ciudată a unor întrebări care domină opinia publică de la un moment dat. Convocarea lui Nicuşor Dan la Cotroceni a fost un subiect tabu la conferinţele de presă de până acum.
3. Conferinţele de presă sunt parodii ale adevăratelor conferinţe de presă ţinute de un demnitar în democraţiile autentice prin regula impusă ziariştilor de a pune o singură întrebare. Profesioniştii presei ştiu că obligativitatea de a pune o singură întrebare, fără şansa întrebării de urmărire, a întrebării lămuritoare, dă demnitarului posibilitatea să bată câmpii, să mintă pe faţă, s-o dea cotită. Cele şaisprezece conferinţe de presă ale lui Klaus Iohannis sunt tipice pentru ceea ce am numi a te face că răspunzi la întrebările presei, că dai seamă poporului. Formula tipică pentru ca demnitarul să răspundă în faţa opiniei publice rămâne interviul. Dacă demnitarul nu răspunde convingător la o întrebare autorul interviului poate reveni cu aceeaşi întrebare, îl poate avertiza pe demnitar că bate cîmpii. Iată de ce preferă Klaus Iohannis conferinţele de presă în care jurnaliştilor li se interzice o a doua întrebare în loc de interviul în direct, în nici un caz înregistrat. Fireşte, dacă am avea o presă independentă de Cotroceni, cei prezenţi la conferinţele de presă ar putea prelua succesiv întrebarea la care preşedintele a ocolit răspunsul sau i-ar spune în direct că nu sunt de acord cu această constrângere. Aşa ar fi normal dacă ziariştii trimişi la Cotroceni n-ar fi angajaţii unor moguli care se tem de moarte să nu-l supere pe Jupânul Parchetelor.
De ce ţine de la un timp Klaus Iohannis conferinţe de presă săptămânale după ce timp de şase ani a dat presei cu tifla?
Răspunsul trimite la ambiţia devastatoare a lui Klaus Iohannis de a avea în fine puterea absolută în România. Şi această putere absolută înseamnă pentru Klaus Iohannis obţinerea la parlamentare (care trebuie ţinute cu orice preţ, chiar cu cel ca la 6 decembrie 2020 să se iasă nu din case, ci din mormânt!) de către PNL, practic Partidul Meu, mai mult decât un partid prezidenţial, a unei majorităţi zdrobitoare. Pentru Klaus Iohannis câştigarea alegerilor de către PNL înseamnă trecerea de la puterea parţială de acum la puterea locală. Lesne de imaginat puterea pe care o va deţine Klaus Iohannis în clipa când va avea, pe lângă Primarii Mei, Preşedinţii Mei de consilii judeţene, Guvernul Meu, şi Parlamentul Meu. Are deja Sistemul instituţiilor de forţă. Cucerirea Puterii absolute înseamnă nu numai acapararea de către Klaus Iohannis a administraţiei locale, a Parlamentului, a Guvernului, a Sistemului instituţiilor de forţă, dar şi acapararea instituţiilor tipice statului de drept. Avocatul Poporului, CCR, Radioul Public, Televiziunea publică, vor fi ale lui. Şi nu doar ca instrumente de înfăptuire a politicii lui, dar şi ca locuri în care îşi va plasa clientela sa politică. Uriaşa retragere a ambasadorilor n-a avut drept cauză nevoia unei schimbări de fond în diplomaţia noastră. Ea a avut menirea de a crea multe locuri libere în diplomaţie. Când puterea îi va fi totală, Klaus Iohannis va da cadouri clientelei politice mai ceva ca un Moş Crăciun. Această incredibilă ambiţie se loveşte de slăbiciunile PNL atât ca partid de guvernare, cât şi ca partid competitor. De unul singur PNL nu poate să-i aducă lui Klaus Iohannis trecerea de la puterea parţială la puterea totală. Prin urmare, preşedintele s-a decis să se implice în campania electorală a PNL, atât la locale cât şi la parlamentare.
Pentru aceasta el are nevoie de pretexte de apariţie în spaţiul public unde să chibiţeze electoral. Conferinţele de presă de la Cotroceni sunt instrumentul ideal de a face campanie electorală pe gratis, prin întreaga presă, în favoarea PNL.
NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro.
