DESCARCĂ APLICAȚIA: iTunes app Android app on Google Play Windows Phone Store
CELE MAI NOI ȘTIRI ȘI ALERTE BREAKING NEWS: ACTIVEAZĂ NOTIFICĂRILE

Ion Cristoiu, despre scrisul pus în slujba politrucilor: Să-i înţelegem şi pe ziariştii care scriu pentru bani

2.bp.blogspot.com
ion cristoiu

Publicistul Ion Cristoiu scrie, în editorialul său, Ion Cristoiu, despre scrisul pus în slujba politrucilor şi nu a unor idei, anunță Mediafax.

Redăm editorialul lui Ion Cristoiu, preluat integral de pe cristoiublog.ro:

1. Pentru capitolul Complotul mucoşilor, consacrat aşa-zisului complot al studenţilor din Grupul C.Z. Codreanu (9 octombrie 1923) din eseul despre Achitarea de la Turnu Severin scanez articolele din ziarul Mişcarea plimbând pe paginile părăginite scanerul portabil.

Mişcarea din 1923-1924 e un oficios liberal, mai bine zis, un oficios al Clubului ieşean al PNL.

E, aşadar, un ziar al Puterii.

Înfiinţat de George Mârzescu, ministrul Justiţiei în Cabinetul Ionel Brătianu, ziarul stă sub autoritatea acestui baron local avant le lettre.

Înainte de a le scana, am citit articolele despre Complotul fascisto-terorist - aşa cum îl acuza presa guvernamentală- şi – se înţelege – mi-am aruncat privirea şi pe alte materiale.

Ziar de partid tipic României premergătoare comunismului şi, aşadar, ziar înaintaş al Scânteii.

Semnături personale nu prea sunt.

Doar pseudonime (editorialul ne dăruieşte iscălitura Un ieşean) sau combinaţii de litere gen: XYZ, ABC.

În Patul lui Procust, roman camilpetrescian care ar trebui abordat şi ca document despre mizeria politicianismului interbelic, întâlnim, descrisă cu amănunţime, înfiinţarea unei astfel de publicaţii.

Camil Petrescu insistă pe realitatea unei redacţii mizere; boierii din politică n-aveau nici un chef să ia din banii destinaţi prostituatelor de lux pentru prostituaţii amărâţi, care sunt ziariştii.

Cele scrise despre ziarul care e propus spre conducere lui G.D. Ladima sunt valabile şi pentru Mişcarea din 1924.

E un ziar făcut cu puţini bani.

N-am cum să nu remarc, totuşi, ca şi în cazul altor ziare de partid – Îndreptarea (Liga Poporului), România (Partidul Naţional Român), Aurora (Partidul Ţărănesc), agresivitatea celor care scriu din dosul pseudonimelor.

N-am nicio îndoială.

Fac asta pentru salariul mizer.

Sunt famelici, năuciţi de o familie grea, roşi de frustrări materiale.

Ar scrie şi la un ziar al Opoziţiei dacă acest i-ar îmbia cu bani mai mulţi.

Nu e întâia oară când mă întâlnesc cu scrisul pus în slujba politrucilor şi nu a unor idei.

Am scris şi despre prostituarea pe bani a lui Caragiale, a lui Arghezi.

De fiecare dată când dau nas în nas cu gazetării combative pentru un salariu mizer nu pot decât să surâd la textele deontologilor care pretind ziaristului de azi corectitudine a scrisului.

Sigur, e sublim, e înălţător să fii cinstit în tot ceea ce scrii (ca jurnalist) şi în tot ceea ce vorbeşti (ca moderator).

Da, dar nevasta, chiria, rata la bancă şi paharul de bere nu ţin cont dacă eşti cinstit.

Ţin cont numai şi numai dacă ai parale.

Şi pentru asta trebuie să scrii după cum îţi cântă alţii.

2. Citesc nu fără plăcere, L'Histoire de France pour ceux qui n'aiment par ça (Istoria Franţei pentru cei care nu iubesc aşa ceva), eseul semnat de Catherine Dufour la Fayard/Mille et une nuits, 2012.

Prefaţa vrea să credem că volumul s-a ivit din ambiţia de a face interesantă Istoria Franţei celor care exclamă:

„Istoria Franţei, ce plictiseală...“.

Într-adevăr, ajuns cu lectura pe la jumătate, mă conving că, după cum zice autoarea, „Istoria Franţei, în realitate, înseamnă o mie de ani de film de acţiune“.

Eu am găsit în Istorie – românească şi universală – sâmburele telenovelei.

Franţuzoaica găseşte în Istoria Franţei răsadul filmului de acţiune.

Pretextul mi se pare niţel forţat în artificialitatea sa.

Istoria Franţei e imaginată ca un fluviu pe care autoarea, pe post de căpitan al vasului burduşit cu cititori- pasageri, îl străbate de la izvoare până la revărsare.

Dincolo însă de acest truc stângaci, eseul stârneşte interesul prin unghiurile (toate ascuţite) din care e văzut Istoria Franţei.

Remarc, mai întâi, preocuparea autoare pentru ceea ce s-ar numi viaţa obişnuită a oamenilor obişnuiţi de la un moment dat.

Înzestrarea de artist a autoarei se vede imediat din paginile acoperite de titlul Anul O mie: O tranşă de viaţă.

Ca şi în alte cazuri, despre viaţa obişnuită a omului obişnuit nu ştim nimic precis. Mărturiile, câte sunt, aparţinând călugărilor, ţintesc capetele încoronate. Capetele goale, pleşuve sau pletoase, nu stârnesc cronicarilor nicio brumă de interes.

Acolo unde lipsesc sursele, imaginaţia pătrunde în forţă şi-şi face de cap.

E ceea ce se întâmplă cu eseul lui Catherine Dufour.

Imaginea vieţii obişnuite a omului obişnuit e sinistră, astfel încât, cititor de azi al cărţii, îi mulţumeşti lui Dumnezeu că te-ai născut după descoperirea penicilinei şi apariţia producţiei de consum, denunţată de studenţimea lui mai 1968 ca provocatoare a Omului unidimensional.

Cocioaba omului din anul O mie e din lemn, lipsită de lumină, bătută de vânturi şi ploi.

Cămaşa fiind greu de procurat, ea nu e schimbată cu lunile, gura e plină de carii, îmbucătura de mâncare geme de microbi.

Scriitoare fiind, autoarea se întreabă dacă acest om e trist, pentru a răspunde:

Probabil că nu.

Noi însă, care am învăţat de la Soljeniţîn că fericirea e o chestiune de raportare, vom spune răspicat:

Sigur nu e trist pentru că nu-şi imaginează viaţa dominată de Internet şi de smartphone!

ACTIVEAZĂ NOTIFICĂRILE

Fii la curent cu cele mai noi stiri.

Urmărește stiripesurse.ro pe Facebook

×
NEWSLETTER

Nu uitaţi să daţi "Like". În felul acesta nu veţi rata cele mai importante ştiri.