Urmăresc, trist și scârbit deopotrivă, festivalul de ocăruri ale "oamenilor noi" la adresa fostului președinte, Ion Iliescu.
Mulți îl acuză de "restaurația Securității". Tocmai ei, copiii, nepoții, rubedeniile fostei Direcții a V-a. Alții deplâng hoțiile post-revoluționare. Aceleași odrasle ale devalizatorilor de bănci ori ale specialiștilor civili din comerțul exterior. Alții declamă doct problemele "dreptății neînfăptuite". Sunt cei care fluturau cătușe și cereau, cu ochii scoși din orbite, pușcărie pentru adversarii politici. Însă, în loc să fiu indignat, în semn de apreciere pentru Ion Iliescu, simt că trebuie ignorați. Măcar cu atât m-am ales eu, personal, din cariera politică a unui om pe care nu l-am cunoscut niciodată. Cu ideea corectă a acceptării altor opinii și a dialogului pe marginea lor, oricât de greșite mi s-ar părea sau oricât de odios s-ar manifesta promotorii lor. Prin urmare, încerc o părere sinceră și sintetică asupra bunelor și relelor acestui om.
Perioada comunistă a fost epoca de primă consacrare, convins de idealurile marxiste. Nu știu câți dintre criticii săi ar fi avut vocația de martiri în anii '50. Totuși, studiile de inginer hidroenergetician la Moscova au fost solide. A fost recrutat de KGB? Nu știu, dar e posibil. Disidența față de Nicolae Ceaușescu - cel care l-a promovat, iar apoi marginalizat - a fost un act politic abil, care i-a pregătit traseul pentru schimbările postrevoluționare.
Anii 1989 și 1990 sunt cei mai criticabili, de la instrumentalizarea agitației populare, la limită cu lovitura de Stat - câtă vreme Armata și structurile sale au arestat și executat, după un simulacru de proces, președintele în funcție, dar și "confiscarea" democrației, din postura de "emanație" a Revoluției. Ales din primul tur, cu peste 86% din voturi, a girat prima mineriadă, din 13-15 iunie, un episod aproape similar cu războiul civil, marcând atrocități similare diversiunilor din decembrie '89. Și relația cu Regele Mihai va rămâne o pată neagră în biografia fostului președinte.
Primul mandat (de doar 2 ani, până în 1992, și de 4, până în 1996) a arătat rezistența sa la schimbările economice dure și bruște, spre capitalism, dar și o viziune căreia îi datorăm statutul de membru al NATO și UE. Ion Iliescu a inițiat Acordul de la Snagov, din 1995, privind consensul tuturor partidelor politice pentru drumul euro-atlantic. A fost singurul proiect de țară de după 1990 și până în prezent. Iar eu unul nu am citit elogii mai argumentate nici în oficiosul Dimineața, precum am citit în Jurnal de București - volumul de memorii al fostului ambasador al SUA în România, Alfred Moses. De asemenea, Totuși, tot în zorii anilor '90, a izbutit evitarea unor rupturi teritoriale deloc neplauzibile.
Al doilea mandat prezidențial, între 2000 și 2004, reușit prin artificiul similar cu "finala groazei" din mai 2025, a fost cu adevărat strălucit. Nu doar prin relațiile externe, negocierile pentru NATO și UE sau reconcilierea cu Casa Regală, cât mai ales ca factor de echilibru între puterile Statului. Inițiativa alegerilor anticipate pentru consolidarea unei puteri cvasi-absolute nu a fost patentul lui Klaus Iohannis, în pandemie, nici al lui Traian Băsescu, în timpul inundațiilor din 2006, ci al lui Adrian Năstase, în 2003. Iar Ion Iliescu s-a opus, confirmând, în ciuda multor atacuri, o vocație democratică și o viziune politică sănătoasă.
În fine, a mai reușit un lucru important, poate vital în sens sistemic: așa cum învățase de la Nicolae Ceaușescu, a știut să țină serviciile sub controlul partidului. Era o lecție pe care și fostul său protector o învățase din epoca lui Gheorghiu-Dej. În orice societate, chiar și democratică, în lupta pentru putere, structurile militare discrete, populate cu oameni instruiți, capabili și disciplinați, vor vrea să controleze sau să domine politicul. După ieșirea din prima scenă a lui Ion Iliescu, România a intrat pe acest drum aproape ireversibil. În care partidele au pierdut bătălia.
În lumina acestei concluzii triste, constat că tot ce a produs mai bun "clasa politică" de după Ion Iliescu a fost o chintesență hidoasă a urii și ridicolului, un "meșteșug" al imprecației televizate, un saltimbanc demn de milă, tocmit și asmuțit cu ziua sau ora pentru a-i urmări și încolți, preponderent, pe colegii sau urmașii politici ai fostului președinte. I se spune, doct și legitimant, "protestatarul Ceaușescu". Or, pentru a scăpa definitiv de "moștenirea" lui Ion Iliescu, poate că un președinte precum huliganul sincopat, care hărțuiește și înjură la ordin pe toată lumea, ar fi un urmaș potrivit al inadecvatului matematician. Trăim, totuși, în democrația absolută a comunicării și în liberalizarea nelimitată a cunoașterii. Adică în imbecilizare generalizată.
Iar pentru a înțelege cine a fost Ion Iliescu, redau mai jos discursul său de la Balul Academiei Cațavencu din 2004, publicat chiar luna trecută de urmașii Cațavenci
Doamnelor și domnilor,
Dragi prieteni și neprieteni, și, în fine, măi dragă Cațavencule,
Acum treisprezece ani, am făcut Academiei Cațavencu o promisiune: atîta vreme cît voi fi eu președinte, băieții nu vor păți nimic. Aflînd cu regret că, după primul meu mandat, le-a scăzut simțitor tirajul, ca să-mi țin promisiunea, tot ceea ce am putut face pentru ei a fost să cîștig din nou alegerile.
Am venit aici în această seară aniversară pentru că, într-un fel, mă privește și pe mine. Academia Cațavencu aniversează cincisprezece ani de existență, dar și cincisprezece ani de existență pe spinarea mea.
Timp de aproape trei cincinale am fost partenerul vostru de ziar, sursa voastră de inspirație, pagina voastră întîi și, așa cum v-am declarat-o public, singurul vostru protector, în mandatele mele. Desigur, rolul presei în echilibrul democratic e mare și – trebuie să recunosc – politicienii datorează ziariștilor mult. Chiar mă-ntreb uneori, ce-aș fi fost eu, dacă n-ar fi fost ei? Judecînd însă după copertele Academiei Cațavencu, îmi vine totuși să mă-întreb: și ce-ar fi fost ei, dacă n-aș fi fost eu?
Așa că, parafrazîndu-l pe Kennedy, nu vă întrebați ce ați făcut voi pentru mine, ci întrebați-vă mai degrabă ce am făcut eu pentru voi!
Și, apropo de Kennedy, să știți că tot nu s-a descoperit cine a tras în el!
Dintre toate academiile lumii, voi m-ați pomenit cel mai mult. Ne leagă, deci, o veche și caldă nepotrivire de idei, dar deopotrivă, zic eu, și un sentiment de respect. Ați întins coarda atît de des, încît ați devenit coarda mea sensibilă. Dragi Cațavenci, din înălțimea acestor sentimente, vă privesc cincisprezece ani de simpatie secretă!
Am promis, după cum spuneam la început, că atîta timp cît sînt eu președinte, nimeni nu se va atinge de Academia Cațavencu.
Aveți grijă, mai aveți doar o lună și ceva!
În acest moment festiv, vă urez, bărbătește, cît mai multe numere! Și, cum spunea un celebru personaj al revistei, „să rămîneți ancorați în sinergia faptelor, deoarece recursul la metodă nu eludează întotdeauna meandrele concretului“.
În mod sigur, pentru performanța voastră de a rămîne atîția ani la putere – chiar dacă este vorba doar de a patra putere în stat – ați merita o decorație. Eu însă nu vă voi da o decorație, ci un ordin: continuați… cu umor!
Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească în pace!
Comentează