Premium
Nicolae Ceaușescu era un vampir transilvănean, iar Elena Ceaușescu era o femeie haină cu privirea ascuțită, a povestit Enzo Bettiza, jurnalist italian de 90 de ani, pentru Corriere della Sera.
Enzo Betizza a fost corespondent în străinătate, iar activitatea lui s-a concentrat în special pe studierea țărilor Europei Centrale. El a vorbit pentru Corriere della Sera despre perioada în care a fost corespondent la Moscova, informează Gazeta Românească.
Trump primește o LOVITURĂ înainte de preluarea mandatului: Un om cheie l-a părăsit după două zile
Printre altele, el a vorbit și despre impresiiile cu care a rămas după întâlnirile cu Ceaușescu și Tito: «Tito era un om al Europei Centrale. Fiu natural al unui aristocrat, adora operetele vieneze. Se căsătorise cu o morlacă drăguță, Jovanka. Am întâlnit-o la Brioni, insulă unde trăia printre girafe, struți, elefanți. Ceaușescu era un vampir transilvănean. L-am văzut de trei ori, era prezent și adevăratul șef al României: soția sa Elena. O femeie haină cu privirea ascuțită».
Cât despre Hrușciov, Betizza a susținut că acesta era ”un țăran ucrainean care l-a jucat pe supraapreciatul Kennedy. I-a ridicat Zidul sub nas și a evitat războiul nuclear, deși Castro îl solicitase: era gata să vadă distrusă Cuba numai ca să distrugă America».
Enzo Betizza a scris în urmă cu mai mult timp în La Stampa o cronică a întâlnirilor sale cu Nicolae Ceaușescu, al cărui sfârșit, spune el, a marcat sfârșitul secolului comunismului. „Vampirul de pe planeta roșie” se numește amintirea lui Enzo Betizza despre Ceaușescu și România anilor dictaturii.
IRONIE Cristoiu: Cum vrea să pună mâna Putin pe secretele NATO prin desemnarea lui Shhaideh
”Printre personajele faimoase din a doua jumătate a secolului XX, tiranul român a fost cel pe care l-am intervievat cel mai mult”, a scris jurnalistul într-o cronică a întâlnirilor sale cu Nicolae Ceaușescu, material citat de Gazeta Românească.
Prima întâlnire dintre cei doi a avut loc în 1966. Despre aceasta, Betizza povestește: ”Imediat ce am văzut-o pentru prima dată de aproape, în acea târzie vară din ‘66, fața rustică și pământie a lui Ceaușescu m-a făcut să mă gândesc la a sa autohtonă Georgia: Oltenia rurală, săracă, închisă în sine însăși. (...) Niciun alt lucru nu poate explica din profunzime precum substratul oltenesc, care evocă trageri în țeapă turcești și violențe sârbești, caracterul sumbru al lui Ceaușescu și al Securității sale, care a fost ceva mai complex și mai implacabil decât o poliție secretă: o adevărată armată a terorii, totalmente și în mod inexorabil devotată numai persoanei și voinței șefului ei suprem.
Micuț, imobil, cu ochi foarte mici concentrați pe podea, slab și prudent în răspunsurile la întrebările mele, Ceaușescu amintea prin fiecare trăsătură rudimentară de a sa, prin fiecare gest lent și precaut, originara beznă rurală a meleagurilor sale.
DRAMĂ - Artistul George Michael a murit la doar 53 de ani, în noaptea de Crăciun/VIDEO
Vegetarianul Ceaușescu, care detesta mâncărurile cu carne și țigările la fel ca Hitler, vorbind își umezea din când în când gura moale cu câteva picături de suc de portocale. Era încercuit de un grup numeros de colaboratori: secretari, interpreți, stenografi, experți sau specialiști în economie sau politică internațională. O prezență întru totul de prisos și decorativă, întrucât nimeni, cu excepția interpreților bâlbâitori, nu îndrăznea să vorbească. S-ar fi spus că nici măcar nu îndrăzneau să respire”.
Următoarea întâlnire dintre cei doi a avut loc după intervenția militară sovietică din Cehoslovacia: ”De data aceasta m-a uimit numărul mai redus de colaboratori din jurul șefului care, după ce i-a sfidat în mod deschis pe sovietici din Praga, a început să-și dea aere de moștenitor direct al lui Mihai Viteazul. Silabisea ca un voievod din vremurile trecute, ca un salvator al patriei, ca un apărător ferm, chiar dacă circumspect, al suveranității naționale împotriva imperiului de doctrine hegemonice și intimidatoare care atunci înnebuneau Europa de Est. Cei mai îndrăzneți mi-au șoptit: «Voievodul nostru roșu cu siguranță este feroce; dar cel puțin ne apără de cruzimea cazacilor care din 1940 ocupă și devastează Basarabia».”
Ultima întâlnire dintre Enzo Bettiza și Nicolae Ceaușescu a avut loc în 1976: ”m-a impresionat drastica reducere, chiar eliminare, a cercului de colaboratori și asistenți din jurul dictatorului înconjurat de o aureolă de singurătate aristocratică și enigmatică. Rămăseseră în trei: el, interpretul și un secretar stenograf. Mi s-a părut mai palid, mai umflat decât de obicei, ca și cum ar fi devorat și digerat prost întregul său cortegiu de servitori terorizați. Dar în realitate era bolnav. O boală obscură, aproape vampirească, părea că i-a supt sângele și i-a împiedicat gesturile și cuvintele, care îi ieșeau stinghere și confuze din gură. Aproape spectrul unui spectru.
Dintr-odată s-a deschis o ușiță laterală. A intrat, pe vârful picioarelor, o femeie de circa cincizeci de ani, cu părul de un blond-argintiu pieptănat în formă de tort nupțial deasupra unui craniu mic, colțuros, aproape ascuțit. Chipul părea împietrit, inexpresiv, cu un ceva de neterminat și de fetal în fizionomia vagă. Purta un pretențios taior Chanel care nu reușea să-i îndepărteze aerul de învățătoare de școală elementară. S-a așezat pe un fotoliu aflat la distanță, a rămas acolo împietrită circa un sfert de oră, a ascultat cu atenție întrebările și răspunsurile interviului. Deodată, în aceeași tăcere în care intrase, a dispărut mută și fără a saluta. Mai târziu, m-au informat că întrevăzusem infirmiera bolnavului și adevărata stăpână a României: inginerul chimist Elena Ceaușescu”.
