De la mituri ale creaţiei până la semne politice, aurora boreală a fost interpretată în moduri spectaculoase de diferite culturi de-a lungul timpului.
În zilele de după înăbuşirea unei revolte iacobite în Anglia, în 1716, lumini ciudate au fost văzute brăzdând cerul nopţii. Au fost descrise ca „flacără pură”, „ceva asemănător cu tuburile unei orgi” sau o „ploaie de sânge”. La fel de diferite au fost şi interpretările: unii vedeau uriaşi cu săbii în flăcări, alţii armate care se luptă pe cer, potrivit BBC.
În timpul Rebeliunii Iacobite, monarhia catolică detronată a Stuartilor încerca să recâştige tronul Angliei de la monarhia protestantă, iar percepţia acestor viziuni depindea de convingerile politice şi religioase ale fiecăruia. Un cleric şi scriitor englez nota atunci că unii priveau „străinul plin de prevestiri” cu uimire anxioasă, în timp ce alţii „citeau pe chipul lui strălucitor soarta naţiunilor şi căderea regatelor”.
În Laponia finlandeză, luminile nordului erau considerate rezultatul loviturii cozii unei vulpi arctice printr-un troian de zăpadă — o poveste încă prezentă în denumirea lor finlandeză, „revontulet” („focurile vulpii”).
Astăzi ştim că spectacolele jucăuşe de culoare şi formă ale aurorei boreale sunt cauzate de activitatea de pe suprafaţa Soarelui. Acestea luminează cerurile dincolo de zonele obişnuite atunci când activitatea solară creşte. În ultimele zile, o furtună geomagnetică puternică a făcut ca luminile nordului să fie vizibile în multe zone din Marea Britanie şi SUA.
Dar documentele scrise şi tradiţiile orale arată că oamenii au fost fascinaţi de aceste culori dansante de milenii — şi au creat teorii ingenioase pentru a le explica.
Unele dintre aceste poveşti sunt relicve ale trecutului. Cosmologia nordică, de exemplu, include Bifröst, podul curcubeu care lega lumea muritorilor de cea a zeilor — posibil o referire la auroră.
Altele rămân încă vii în tradiţiile orale, fiind privite ca patrimoniu cultural sau învăţătură morală, nu ca credinţe literale.
„Flacără arzătoare”
Până acum câteva decenii, cea mai veche referire la auroră era considerată un text chinez din anul 193 î.Hr., în care un împărat al dinastiei Jin de Vest scria că „cerul s-a deschis în nord-est”.
Însă cercetătorii găsesc acum referinţe şi mai vechi. Texte greceşti antice, precum Meteorologica a lui Aristotel, din jurul anului 330 î.Hr., pot descrie aurora: viziuni nocturne care uneori „au înfăţişarea unei flăcări arzătoare, alteori a unor torţe şi stele în mişcare”.
Există şi o menţiune despre un „curcubeu foarte roşu întins în est” în jurnalele astronomice babiloniene din anul 567 î.Hr., precum şi în înregistrări asiriene şi mai vechi. Cercetătorii asirieni notau aceste referinţe la „strălucire roşie”, „nor roşu” sau „cer roşu” pe tăbliţe de lut, alături de interpretările lor — prevestiri pentru evenimente istorice — pentru a-şi informa regii.
Cea mai veche referinţă cunoscută ar putea fi însă un text vechi de 3.000 de ani, scris pe fâşii de bambus. Un studiu din 2023 identifică o menţiune a aurorei în Analele din Bambus, o cronică a Chinei antice. Aceasta descrie un eveniment „în cinci culori” petrecut în timpul nopţii — ceea ce, spun cercetătorii, ar putea indica o „posibilă furtună spaţială extremă” în secolul X î.Hr.
Cercetătorii pot deduce că aceste descrieri poetice se referă la auroră comparând relatările istorice cu date ştiinţifice precum activitatea solară din trecut şi poziţia câmpului magnetic al Pământului, excludând alte fenomene cereşti.
Foc, sânge şi moarte
Aceste exemple sunt remarcabile deoarece provin din zone unde aurora este rar vizibilă. În regiunile nordice — Islanda, Groenlanda, Scandinavia, Alaska, Canada, Rusia de Nord — luminile nordului sunt însă un fenomen comun, integrat de multă vreme în viziuni despre lume care conectează oamenii cu mediul lor.
Tradiţiile variază considerabil: de la mituri ale creaţiei la semne pentru vreme. Pentru unii, luminile sunt spiritele strămoşilor sau manifestări ale puterilor şamanice.
Tema morţii este frecventă. Aurora inspira teamă în unele comunităţi sami. Apăreau avertismente să se păstreze liniştea, să nu fie batjocorite, iar femeilor li se spunea să îşi acopere părul pentru a nu fi „prins” în razele lor.
Avertismente similare încă circulă în rândul popoarelor indigene din Alaska, unde unii spun că în copilărie li se povestea că luminile nordului „se joacă fotbal cu capetele oamenilor”, pentru a-i speria să se întoarcă acasă la timp.
În emisfera sudică, aurora australis este rar văzută de oameni. Tradiţiile populaţiilor indigene o asociază de multe ori cu sângele, focul şi moartea. În unele comunităţi, aurora este tabu şi poate fi interpretată doar de bătrânii iniţiaţi.
Dansatoare strălucitoare
Denumirea modernă aurora borealis datează din secolul al XVII-lea. Primele referinţe apar la astronomul italian Galileo Galilei, în 1619, inspirate de Aurora, zeiţa zorilor, şi Boreas, zeul vântului de nord. Denumirea sudică, aurora australis, provine de la Auster, zeul vântului de sud.
Denumirile tradiţionale dezvăluie modul în care fenomenul era perceput. În Laponia finlandeză, luminile sunt „focurile vulpii” (revontulet), iar în dialectul din Shetland sunt „dansatoarele strălucitoare”. Cuvântul sami guovsahasatînseamnă „luminile pe care le poţi auzi”, o referire la sunetele misterioase pe care unii susţin că le aud odată cu apariţia aurorei.
În zonele unde fenomenul era rar, reacţiile erau mai intense şi adesea încărcate de semnificaţii politice sau religioase. În timpul Războiului de Independenţă al SUA, poetul galez Hugh Jones vedea în apariţia aurorei un semn că Marea Britanie trebuie să apere credinţa protestantă şi să facă pace cu America.
După luminile văzute în timpul Rebeliunii Iacobite din 1716, astronomul Edmund Halley a încercat să explice ştiinţific fenomenul. Totuşi, în 1745, când au apărut din nou coincizând cu o altă revoltă, au fost interpretate din nou ca semne divine.
De la poveşti la ştiinţă
Oricât de fantastice par unele poveşti, ele oferă o privire asupra modului în care oamenii au perceput fenomenele naturale. Istoria aurorei ajută şi la înţelegerea modului în care oamenii au descoperit treptat cum funcţionează acest fenomen.
Sunetele asociate aurorei, de pildă, erau considerate halucinaţii. Dar cercetătorii au început să acorde mai multă atenţie experienţelor comunităţilor din nord şi au ajuns la concluzia că sunetele ar putea fi produse de descărcări electrice.
Relatările istorice ajută şi la reconstruirea ciclului solar şi a furtunilor geomagnetice care pot afecta comunicaţiile moderne.
Există încă multe mituri contemporane. De exemplu, se spune că turişti japonezi călătoresc în Scandinavia pentru a face copii sub luminile nordului, crezând că aceştia vor fi norocoşi — o poveste probabil inventată, dar exploatată în turism.
Pe măsură ce ştiinţa descoperă tot mai multe despre aurore, rămân de aflat şi mai multe despre modul în care oamenii din întreaga lume le percep. Experţii spun că există cu siguranţă poveşti minunate păstrate cu grijă în comunităţi — sau pierdute odată cu dispariţia limbilor indigene.
Comentează