Un interviu realizat de Dr. Adrian Leonard Mociulschi
Într-o epocă în care mobilitatea internațională și schimburile culturale redefinesc traseul noilor generații de artiști, excelența muzicală se construiește prin talent, disciplină și experiență. Recent încheiatul Concurs Internațional George Enescu a readus în atenția publicului nu doar performanțele unor tineri interpreți remarcabili, ci și reflecția asupra unor teme esențiale pentru lumea muzicală clasică: educația, mentoratul, maturizarea artistică și rolul competițiilor în afirmarea unei cariere.
Pianistă de renume internațional, Steinway Artist și absolventă a prestigioaselor instituții Yehudi Menuhin School și Juilliard School, Kay Kyung Eun Kim vorbește într-un interviu exclusiv acordat STIRIPESURSE.RO despre parcursul său artistic, relația profundă cu pianul, explorarea sonatelor lui Beethoven și sfaturile pe care le oferă tinerilor muzicieni aflați la început de drum.
Adrian Leonard Mociulschi: Doamnă Kim, vă mulțumim pentru disponibilitatea de a acorda acest interviu cititorilor noștri. Parcursul dumneavoastră, de la Seoul la Londra și apoi către unele dintre cele mai prestigioase instituții muzicale ale lumii, a fost unul cu adevărat remarcabil.
Privind în urmă, care sunt experiențele ce au contribuit cel mai mult la formarea dumneavoastră, nu doar ca pianistă, ci și ca om?
Kay Kim: Mutarea din Seul la Londra, la o vârstă fragedă, m-a marcat cu siguranță. Crescând între două culturi, am învățat să mă adaptez, iar muzica a fost elementul familiar care a rămas constant în mijlocul tuturor acestor transformări.
Școala Yehudi Menuhin, Purcell School și, mai târziu, Juilliard au reprezentat etape importante ale formării mele. Să fiu înconjurată de muzicieni excepționali a fost deopotrivă o sursă de inspirație și o provocare. Înveți enorm de la profesori, dar și ascultându-i și observându-i pe cei din jur. Anii petrecuți alături de Jerome Lowenthal (n.n.: pianist și pedagog american, profesor emerit al Juilliard School) au avut pentru mine o semnificație aparte, iar multe dintre lecțiile de atunci continuă să îmi influențeze activitatea și astăzi.
Pe măsură ce am înaintat în vârstă, am ajuns să apreciez tot mai mult cât de importantă este viața din afara sălii de studiu. Faptul că sunt mamă și profesoară mi-a oferit o perspectivă mai largă. Am în continuare așteptări ridicate de la mine însămi, însă am învățat și că anumite lucruri au nevoie de timp. Te poți întoarce la o lucrare pe care o cunoști de ani întregi și să o înțelegi, dintr-odată, într-o lumină nouă, datorită unei experiențe trăite între timp. Acesta este unul dintre aspectele pe care le prețuiesc cel mai mult în existența unui muzician.
Adrian Leonard Mociulschi: Dacă experiența și timpul pot schimba felul în care înțelegem o lucrare muzicală, aș dori să ne întoarcem, pentru puțin timp, la începuturile acestui parcurs artistic. Mulți mari muzicieni își pot identifica începuturile într-o amintire, o întâlnire sau un moment de revelație.
Ce v-a atras pentru prima dată către pian și când ați realizat că muzica va deveni o vocație pentru întreaga viață, nu doar o pasiune a copilăriei?
Kay Kim: Mama mea a fost compozitoare și pianistă, așa că am crescut într-o casă în care muzica era mereu prezentă. Sincer, nu-mi amintesc o perioadă în care să nu fi cântat la pian. Făcea parte atât de firesc din viața mea, încât nu îl percepeam ca pe ceva separat de existența de zi cu zi.
Nu a existat un moment dramatic în care să decid că vreau să devin pianistă. A fost, mai degrabă, un proces gradual. Pe măsură ce studiile mele au devenit tot mai serioase, am început să înțeleg ce presupune acest drum și am simțit că doresc să îl urmez în continuare.
Ceea ce mă fascinează și astăzi este faptul că nu am niciodată sentimentul că am epuizat înțelegerea unei lucrări, chiar și a uneia pe care am interpretat-o de multe ori. Există întotdeauna ceva nou de reconsiderat sau de auzit într-un mod diferit. Tocmai această posibilitate permanentă de a descoperi ceva nou a menținut vie relația mea cu pianul.
Adrian Leonard Mociulschi: Dacă fiecare lucrare muzicală oferă posibilitatea unei redescoperiri, instrumentul devine, la rândul său, un partener al acestei căutări artistice.
Artiștii Steinway sunt adesea uniți nu de un stil comun, ci de aceeași aspirație către excelența artistică. Ce înseamnă pentru dumneavoastră apartenența la această distinsă comunitate și în ce fel a influențat relația cu pianul Steinway imaginația dumneavoastră muzicală?
Kay Kim: A fi Steinway Artist este o mare onoare. Este ceva special să faci parte dintr-o comunitate care reunește atât de mulți muzicieni pe care îi admir, fiecare având o abordare proprie și distinctă asupra muzicii.
Pentru mine, relația cu instrumentul este una foarte personală. Sunt mereu în căutarea culorilor sonore și încerc să găsesc sunetul pe care îl am în minte. Poate fi vorba despre o linie melodică ce trebuie să vibreze, despre echilibrul dintre diferite voci sau despre un pasaj foarte delicat, care trebuie totuși să ajungă până în ultimele rânduri ale sălii. Răspunsul pe care îl oferă un pian Steinway îmi permite să explorez toate aceste posibilități în cele mai fine detalii.
Mă gândesc foarte mult la aceste aspecte în cadrul proiectului meu, The Path to Silence, dedicat explorării integralei sonatelor pentru pian de Beethoven. Petrecând atât de mult timp alături de aceste lucrări, ajung să ascult mai atent modul în care respiră o frază muzicală, felul în care se stinge un sunet și ceea ce se întâmplă în tăcerea care îi urmează.
Fiecare pian este diferit, așa că există întotdeauna o perioadă de acomodare și cunoaștere a instrumentului. Uneori, răspunsul pianului mă face să privesc diferit o idee interpretativă pe care o aveam înainte de întâlnirea cu instrumentul. Îmi place acest proces, deoarece mă obligă să rămân mereu atentă și receptivă, chiar și atunci când interpretez lucrări din repertoriul pe care îl cunosc foarte bine.
Adrian Leonard Mociulschi: Această disponibilitate de a asculta, de a învăța și de a redescoperi permanent muzica este esențială și pentru tinerii interpreți aflați la început de drum. Pe măsură ce ne apropiem de finalul dialogului nostru, aș dori să ne oprim asupra unui subiect de mare actualitate.
După încheierea recentei ediții a Concursului Internațional George Enescu, Bucureștiul s-a aflat, timp de mai multe săptămâni, în centrul atenției lumii muzicale internaționale. Ca artist care cunoaște atât beneficiile, cât și presiunile competițiilor de înalt nivel, ce perspectivă le-ați oferi finaliștilor care pot avea impresia că viitorul lor depinde de următorul anunț al juriului?
Kay Kim: În primul rând, aș dori să îi felicit pe toți laureații, în special pe Jeongwoo Lee, câștigătorul Premiului I și al celor cinci premii speciale. Este minunat să văd pianiști sud-coreeni obținând rezultate atât de importante pe scena internațională. Mă simt mândră și aștept cu interes să urmăresc evoluția lor artistică în anii care vor urma.
Faptul că l-am îndrumat pe Yunchan Lim într-o etapă timpurie a formării sale face ca parcursul lui să aibă pentru mine o semnificație aparte. Să vezi un fost elev ajungând să își împărtășească muzica unui public atât de larg este un sentiment cu adevărat special.
În ceea ce îi privește pe toți finaliștii, cred că este important să recunoaștem cât de multe au realizat deja. După luni întregi de pregătire, rezultatul unui concurs poate părea decisiv. Un premiu poate avea un impact real, deschizând uși și creând oportunități. Dar nu poate spune totul despre viitorul unui muzician. Indiferent de rezultat, înainte îi așteaptă încă multă muncă, numeroase descoperiri și un drum artistic aflat într-o continuă construcție.
Din dorința de a oferi tinerilor pianiști cât mai multe ocazii de a evolua pe scenă, mă implic cu multă dedicare în proiecte precum Young Pianists Forum și Chopin’s World Piano Competition. Am dorit să creez mai multe oportunități pentru ca ei să își poată împărtăși muzica cu publicul. În fața publicului înveți lucruri pe care nu le poți descoperi în sala de studiu, iar tinerii muzicieni au nevoie de astfel de experiențe.
I-aș încuraja pe finaliști să păstreze tot ceea ce au câștigat din această experiență, inclusiv din perioada de pregătire, iar apoi să privească înainte cu încredere. Vor exista și alte concerte, alte provocări și alte șanse. Sper ca, pe măsură ce își continuă drumul, să nu înceteze niciodată să se bucure de muzică.
Adrian Leonard Mociulschi: Doamnă Kim, vă mulțumim pentru generozitatea cu care ați împărtășit aceste reflecții cititorilor STIRIPESURSE.RO. A fost o bucurie să aflăm mai multe despre parcursul dumneavoastră artistic, despre relația cu muzica și despre încrederea pe care o acordați noilor generații de muzicieni. Vă dorim succes în proiectele viitoare și cât mai multe momente de inspirație pe scenă și dincolo de ea.
În loc de concluzii
Într-o lume în care viteza, competiția și vizibilitatea par să conteze mai mult ca oricând, dialogul cu Kay Kyung Eun Kim amintește de un adevăr pe care marile tradiții muzicale nu l-au uitat niciodată: arta nu se măsoară doar în premii, ci și în timp, răbdare și capacitatea de a descoperi sensuri noi în lucruri pe care credeai că le cunoști deja. Poate că tocmai de aceea mesajul adresat tinerilor muzicieni depășește contextul unui concurs și devine o lecție de viață: succesul poate deschide uși, dar caracterul, munca și curiozitatea sunt cele care îi conferă durabilitate.
În muzică, la fel ca în viață, premiile marchează un moment. Drumul începe după aplauze.
Un interviu realizat de Dr. Adrian Leonard Mociulschi
Comentează