Premium
Atât Puterea cât și Opoziția și-au jucat majoritatea cărților. Singurul care nu și-a arătat încă mâna este președintele Iohannis.
De când au început demonstrațiile împotriva lui Traian Băsescu (pe atunci „port-stindardul” luptei anti-corupție) ni s-a spus la fiecare câteva luni că ACUM este momentul critic în care putem pierde tot ce am câștigat în domeniul Justiției și al statului de drept. Profeții Apocalipsei nu au fost, însă, Casandre ci mai degrabă Petrică din povestea Petrică și Lupul. Supus la presiuni din partea societății interne și a comunității intenționale PSD a făcut mereu pași înapoi pentru că era în mod substanțial un partid al negocierii și compromisului.
La un moment dat însă, presiunea DNA devine atât de mare încât compromisul nu mai apare ca fiind rentabil în ochii multor lideri PSD iar aceștia nu au din ce în ce mai puține ezitări să sacrifice poziția internațională a României și șansele electorale ale partidului.
În același timp, segmente largi ale societății au obosit să asculte mereu aceeași poveste cu îngeri și demoni. Protestatarii stau pe baricade în mod admirabil dar electoratul PSD nu pare să fie la fel de impresionat. În acest context, singurul care nu și-a jucat cărțile este președintele Iohannis.
Președintele poate refuza să promulge modificările aduse de PSD legilor Justiției. Constituțional poate să le refuze o dată. Politic poate să convoace un referendum între primul și al doilea refuz. Tehnic, el poate să nu le semneze niciodată și să își asume riscurile și consecințele care decurg de aici. Voi vorbi mai ales despre a treia posibilitate.
Despre exercitarea veto-ului prezidențial dincolo de cutume și de Constituție s-a mai tot scris. În mod obișnuit eu aș susține că este o idee nemaipomenit de proastă. Dar există circumstanțe speciale în acest caz (altele decât teama de apocalipsă). În primul rând refuzul unui pachet de legi este mai puțin intruziv decât refuzul nominalizării unui premier. În 2016 PSD și ALDE au candidat cu intenția evidentă de a promova un premier care să fie agreat de cele două partide. Ideea de a le impune voința prezidențială era profund nedemocratică, nelegitimă și, în opinia mea personală, rușinoasă pentru oricine crede în democrație. Nici acum blocarea Parlamentului în contradicție cu interpretarea CCR nu este o soluție perfect satisfăcătoare. Și acum PSD are o anume legitimitate populară în ceea ce face. Dar legitimitatea este mai mică și, deci, marja de manevră a președintelui mai mare.
În al doilea rând, președintele nu blochează în mod real Parlamentul. Pariul propus de cei care doreau blocarea premierului PSD era că Parlamentul este prea puțin structurat, încrederea între tabere prea mică și tentația puterii prea mare. Toți acești factori ar fi dus la maleabilitatea și trădarea cel puțin a unei fracțiuni din majoritate, în dispreț față de voința populară.
În cazul nostru însă, avem un Parlament rodat și puternic, care poate oricând să suspende Președintele, să îl propulseze pe Călin Popescu Tăriceanu în postul de interimar și, în luna premergătoare referendumului, să își treacă legile. Obstacolul pus de un veto al Președintelui este pur politic și electoral. Despre asta vom vorbi mai jos.
În sfârșit, un asemenea gest nu deschide o pantă alunecoasă a precedentelor atâta vreme cât președintele își exercită refuzul-ul în mod elegant, fără să conteste la CCR (spre exemplu) dreptul Parlamentului de a-l suspenda. Nu avem de ce să credem că, gata, președinții viitori vor forța veto-uri oricând nu le place ceva. Prețul (o lună departe de putere și posibilitatea demiterii) este pur și simplu prea mare.
Rămâne desigur partea în care un asemenea gest încalcă o interpretare constituțională oferită de CCR. Din punctul meu de vedere acesta este un caz în care CCR e chemată cel mult să spună dacă există o încălcare per se în timp ce Parlamentul este chemat să decidă dacă încălcarea este gravă sau minoră.
Ce realizează președintele prin ne-promulgare?
După cum am spus deja, tehnic vorbind, Președintele nu poate opri Parlamentul să își treacă legile. Dar el poate spori costul politic al acestora. După cum am subliniat într-un articol anterior, PSD pare a fi pe cale să se resemnezi cu pierderea alegerilor din 2020. Asta îl face un partid periculos după cum periculos a fost PDL în 2011 și 2012. Dar Klaus Iohannis, forțând un referendum de demitere pe care are șanse să îl câștige cu un scor devastator, poate periclita șansele PSD și în 2024, 2028, etc.
Citiți și: Lupta PSD cu Justiția se află într-o noua fază
Se vorbește prea puțin de eforturile pe care PSD le-a făcut să-și extindă bazinul electoral. Practic, partidul a înfrânt proiecțiile demografice care spuneau că mai mulți alegători PSD mor în fiecare an decât sunt înlocuiți de simpatizanții PSD care împlinesc 18 ani și capătă drept de vot. Unele din segmentele centriste ale electoratului sunt poate pierdute pentru 2020 dar partidul poate spera să le re-capete odată depășite problemele curente. Dar un referendum de demitere, în care mulți votanți PSD ar vota pentru menținerea actualului președinte, va redesena clivajul politic într-un fel deloc plăcut pentru PSD. Practic, am avea un fel de nouă Piață a Universității. Dar PSD nu mai are cifrele de atunci și nu și mai poate permite să fie, din nou, izolat într-un segment de societate rural, conservator, speriat de tranziție și relativ îmbătrânit.
Astfel, un refuz de a promulga legile justiției nu duce la înfrângerea voinței Parlamentului și nici nu construiește neapărat precedente periculoase. În schimb confruntă PSD cu un risc politic major.
Asta nu înseamnă, desigur, că este nevoie să se treacă imediat la bomba atomică. Dar, dacă vrea să oprească PSD, președintele trebuie să înceapă să vorbească, în public sau în privat, de această bombă.
