Premium
Klaus Iohannis, după cum ați aflat deja dacă nu trăiți în peșteră, a spus că acțiunea ANAF vizavi de trustul Intact este „o abordare heirupistă” și „puțin nepotrivită, dacă nu discutabilă”. Acuma, poate că această declarație nu este atât de apocaliptică pe cât este uneori descrisă. Dar și în cel mai binevoitor caz, vorbim de o lipsă de loialitate a președintelui statului față de instituțiile aceluiași stat. Altfel spus, Iohannis a sacrificat unele obiective ale statului în favoarea fie a intereselor sale politice, fie a unei viziuni particulare.
De unde scandalul.
Lege și tocmeală
Este interesant că, la o analiză mai largă a gesturilor și declarațiilor sale, Iohannis nu a făcut un lucru chiar atât de surprinzător . El a avut în mod tradițional relații bune cu ambele tabere politice, refuzând să îi împartă în buni și răi. A guvernat local indiferent de cine era la putere la centru. A fost predecesorul USL atunci când PNL și PSD l-au numit prim-ministru, dar a candidat și împotriva lui Victor Ponta, atunci când PDL și PNL l-au susținut împreună.
De fapt, Klaus Iohannis nu este nici de stânga nici de dreapta, ci mai degrabă aparține unui soi de centru. Ideologia sa ține de buna guvernare și evitarea exceselor. Ordinea pe care o iubește nu este cea a dreptății imperturbabile.
La nivel personal, această atitudine se vede în povestea caselor. Este puțin probabil ca președintele să nu fi știut ca este ceva în neregulă cu casele moștenite/cumpărate. Mai mult, strategiile sale de prelungirea a procesului au fost, în mod evident, avocățești, ale cuiva care folosește toate portițele, și nu ale unui primar care semnalizează respectul sacrosanct al legii. În schimb, Iohannis a fost, în viziunea sa, rezonabil. De exemplu, nu a evacuat niște chiriași din acele imobile, deși avea dreptul legal.
La nivel politic, putem vedea această atitudine din relația fluentă cu Victor Ponta deși acesta din urmă a făcut mari eforturi să o transforme într-una conflictuală.
Altfel spus, "lucrul bine făcut" nu înseamnă realizarea dreptății, ci un echilibru între dreptate și nedreptate, între lege și tocmeală. Vedeți și afișul de mai jos. "Lege, nu hoție", zice textul. Deși proverbul spune "Unde-i lege nu-i tocmeală".
Această strategie vagă, de tip "să fie bine să nu fie rău" ar fi sinucigașă pentru majoritatea politicienilor. În definitiv, democrația este un război instituționalizat. Dar lui Iohannis, istoric vorbind, i-a mers. L-a transformat din președintele unei organizații etnice aproape obscure, pas cu pas, în președintele țării.
Despre eroi
Pe măsură ce steaua cibernetică a lui Iohannis pălește, măcar puțin, un nou erou apare în mediile online.
Polițistul Marian Godină a evoluat de la un "simplu" polițist cu blog la o persoană capabilă să cutremure scaunele șefilor IPJ Brașov. De unde și acest poster ironic.
Text original "5000 de comentarii negative la ultima postare a lui Iohannis. Diseară vor fi 10.000. În acest moment, președintele României e Marian Godină".
Dar, ca și în cazul eroului Iohannis, eroul Godină este creat de noi. Fără îndoială, demascarea superiorilor ierarhici este lăudabilă și ar fi necesari mai mulți astfel de polițiști.
Dar faima lui arată și altceva: o nevoie de a știi că cineva, un om în care avem încredere, păzește instituția formală. O lipsă de instituționalizare a legii la nivel de cetățean. Și o infinită lipsă de încredere în instituțiile statului.
Mai mult, este și o lipsă de încredere în procesul politic. Politica este tocmeală și Iohannis a făcut o tocmeală bună sau proastă, dar eminamente politică. Din tocmeala președintelui, în cel mai rău caz, poate ieși o lege cu dedicație. Iar legile cu dedicație, deși sunt, în general, un lucru prost, rămân o parte integrantă a politicii și democrației.
Temerea instinctivă a multor membri ai publicului, însă, este că orice tocmeală, cât de mică, șubrezește fragila funcționalitate a statului de drept.
