Premium
La zece ani de la canonizarea Sfântului Mitropolit Andrei Șaguna, istoricul clujean Mircea Gheorghe Abrudan evocă personalitatea sfântului ierarh prin intermediul a zece portrete fotografice și tot atâtea descrieri și caracterizări realizate de cei care l-au cunoscut, de istorici, teologi și cărturari ai secolului XX.
Printre cei care îl portretizează pe sfântul ierarh se numără istoricul Nicolae Iorga, poetul Lucian Blaga și Mitropolitul Bartolomeu Anania. Intertitlurile aparțin redacției Basilica.ro.
Medic sas: Natura l-a copleșit cu darurile ei
Scurtă descriere realizată de medicul sas transilvănean F. Jikeli, la 10 octombrie 1846, într-o epistolă trimisă soției sale:
„Am avut onoarea de a cunoaște personal pe d[omnu]l vicar și a vorbi cu el timp mai îndelungat despre diverse lucruri. Natura pare să fi copleșit acest cleric înalt cu darurile ei într-o adevărată risipă și e o capodoperă a ei atât în ce privește trupul, cât și spiritul. Să dea Dumnezeu ca el să poată folosi aceste mari și rari daruri spre binele iubitei noastre patrii, căci în mâinile lui stau extraordinar de multe”[1].
S. Bărnuțiu și T. Cipariu: Chemat spre a împăca diferențele și a uni cugetele
Portret schițat de Simeon Bărnuțiu, Timotei Cipariu și Nicolae Bălășescu într-o epistolă expediată de la Sibiu, la 26 februarie 1849:
„Cunoscând simțămintele, de care Prea Sfinția Ta ești pătruns pentru fericirea națiunii noastre cei asuprite până acum, am crezut de mare necesitate a chema înțelepciunea și cercata prudență a Prea Sfinției Tale spre a împăca toate diferențele și spre a uni toate cugetele și lucrările tuturor către unul și același scop al fericirii naționale (…)
Națiunea îți va rămâne datoare mult, va recunoaște cu plăcere marile servicii ce ai adus pentru ridicarea ei la rangul ce i se cuvine și numele Prea Sfinției Tale îl vor spune părinții copiilor lor ca să se binecuvânte din generațiune în generațiune”[2].
Ucenic: Istoria lui e istoria poporului românesc din Transilvania
Fragment evocativ extras din prima monografie dedicată ierarhului (1879), realizată de ucenicul său apropiat, Nicolae Popea (1826-1908), viitor episcop al Caransebeșului și membru al Academiei Române:
„Metropolitul Șaguna era dăruit de la natură cu cele mai eminente facultăți corporale și spirituale, persoana lui era de o frumusețe rară (…) de statură mare, înalt și drept ca un brad; în anii mai tineri, cum spun cei ce îl văzură pe atunci, mai macru și mai subțire, dar osos; în etatea de mijloc plin la trup, corpolent, iar către bătrânețe gros și voluminos.
Capul îi era potrivit trupului, acoperit cu păr lung castaniu mai pre urmă încărunțit; fruntea înaltă și deschisă ca o coroană ce dădea omului privire maiestatică; sprâncenele ca și părul capului, pline dar nu îmbinate, asemenea și genele; ochii mari și căprui bătând în albastru, chiar plini de foc și pătrunzători, încât străbăteau în om până la rărunchi; (…) barba mare, deasă, de tot frumoasă și proporționată cu statura lui, pe care încă o rotunzea puțin cu foarfecele; mai pe urmă se înălbise (…).
Iar în partea spirituală el avea o minte foarte ageră, cuprindea lucrul la moment, de multe ori nici nu asculta pe om până la sfârșit întrerupându-l cu cuvintele: «Te pricep!»”
„Memoria aproape extraordinară, își aducea aminte de cele mai îndepărtate timpuri, de întâmplări, care se petrecură de mult, istorisindu-le ca și cum ar fi fost din timpul cel mai de-aproape; (…) privirea lui era serioasă, bărbătească și curajoasă (…), vorbirea-i era rară, răspicată și apăsată, toți îl înțelegeau; vorbea liber, fără sfială și în mod convingător cu o elocvență strălucită.
Când vorbea liber, nelegat de hârtie, avea cu mult mai mare efect vorbirea lui (…). Umbla cu mare gravitate și cu un aer de bărbat, ce-și cunoaște și simte poziția înaltă; mișcările și toată purtarea lui erau mărețe, insuflând respect în toate părțile (…).”
„Îmbrăcămintea lui era cea arhierească obișnuită la românii ortodocși: reverenzi lungi dedesubt și din afară cu căptușeală, bumbi și găitane roșii, brâu și potcap roșu și peste aceasta pălăria cu găitan și ciucuri de aur, crucea pe piept și baston de trestie în mână.”
„De comun purta și ordinele cele mici în bumb aninate, iar la zile mari crucile lor cele mari pe piept. Metropolitul Șaguna era omul ordinii (…), ținea mult la curățenie și la punctualitate, privit ca un model în acestea precum și în gustul cel bun.”
„Avea o cunoștință mare de oameni și rareori se înșela în privirile sale. Moralitatea și religiozitatea lui, curate și nefățarnice, insuflau respect și simț religios și în alții. El știa a-și supune interesul său privat totdeauna celui comun.”
„Arhiepiscopul și mitropolitul Andrei baron de Șaguna este omul istoriei. Aceasta – fie cea bisericească, cea națională ori politică – nu se poate scrie fără istoria lui. Mai mult: istoria mitropolitului Șaguna e aproape istoria poporului românesc însuși din Transilvania într-un pătrar de secol cât timp a condus el afacerile și destinele noastre naționale de acolo.”
„Așa de strâns e legată viața lui de viața poporului românesc, așa de tare sunt conțesute aceste două într-una.”
„A fost un bărbat extraordinar, trimis de Providență pentru fericirea poporului său; a fost un Moise al românilor, pentru că și el, ca acela, eliberă pe poporul român din legăturile sclăviei seculare; și el, ca acela, despărți marea de negură și neștiință, conducând pre poporul său în pământul autonomiei și independenței; și el, ca acela, dădu poporului său tablele legii – Statutul Organic; și el, lovi în piatră și dădu apă cerească poporului său: știința, lumina, cultura.”[3]
Episcop sas: Este meritul lui că poporul său știe să citească și să scrie
Necrolog semnat de episcopul sașilor Georg Daniel Teutsch (1817-1893) și publicat în ziarul Siebenbürgisch-deutsches Wochenblatt, Nr. 27, Hermannstadt, 2. Juli 1873, p.419-420:
„Din seara zilei de 28 iunie poporul român a pierdut pe unul dintre cei mai mari patrioţi ai săi, iar Biserica greco-orientală pe cel dintâi arhiepiscop şi mitropolit al ei. Andrei baron de Şaguna a răposat în această zi după o lungă şi turbulentă boală. (…)
Neaparţinând prin naştere Transilvaniei, a ajuns repede să exercite ca nimeni altul de aici o influenţă mare asupra dezvoltării unei părţi largi a populaţiei sale. Începând cu 1846 la început administrator, apoi episcop, mai târziu arhiepiscop şi mitropolit al Bisericii greco-orientale, a fost timp de aproape o generaţie întreagă conducătorul intelectual şi multă vreme singurul lider recunoscut al poporului său şi a reuşit să obţină în această calitate astfel de rezultate politice, cum rar îi sunt date vreunui muritor a dobândi. (…).
Nu a fost un politician al frazei, nici unul dintre acei idealişti, care prin puterea covârşitoare a entuziasmului şi a cuvântului cuceritor doresc să mute munţii din loc şi să schimbe cursul râurilor, ci lui îi plăcea să rămână întotdeauna pe tărâmul împrejurărilor reale şi cu ele să calculeze (…), ca un bărbat de stat prevăzător a reuşit să se bucure, pe lângă toate schimbările vremii, întotdeauna de rezultate îmbelşugate, ceea ce le este dat să trăiască doar la puţini muritori.”
„Ce distanţă este de la sărmanul episcop «valah» din anul 1846, a cărui naţiune şi biserică erau doar „tolerate” în ţară, până la arhiepiscopul şi capul Mitropoliei greco-orientale, de la preşedintele Adunării naţionale a românilor în Sibiu (…) până la membrul Casei magnaţilor (…), bărbatul de încredere al Senatului imperial întărit, deputatul Săliştei la Dieta din Sibiu, membrul pe viaţă al Senatului austriac!”
„Însă în toate aceste activităţi a rămas fără-ntrerupere fidel unui scop, pe care şi l-a stabilit în momentul în care a pus prima oară piciorul în ţară: ridicare exterioară şi întărire interioară a poporului şi a bisericii sale. Istoria va sublinia odată că una din trăsăturile sale principale de caracter a constat în faptul că el a realizat mai multe pentru poporul său adoptiv, poporul român, decât orice fiu propriu al acestuia în oricare altă perioadă de timp.”
„A întemeiat o tipografie, care aprovizionează şcoala şi biserica acestora (românilor ortodocşi n.n.) cu cărţi în limba lor maternă şi a arătat cu o justă conştiinţă de sine că cea mai importantă operă a acesteia este noua Biblie (…). El însuşi a fost neodihnit în activitatea sa de scriitor în folosul propriei prese.”
„De înfiinţarea tipografiei a depins şi îmbunătăţirea seminarului pentru învăţători şi clerici. Este meritul lui dacă în prezent toţi membri acestei stări a poporului său ştiu cel puţin să citească şi să scrie, acelaşi merit îl are şi pentru faptul că mai mulţi (români n.n.) au putut să studieze la universităţile germane.
Fără nicio îndoială în prezent dau mărturie rezultatele mari atinse în urma muncii sale pentru ridicarea educaţiei şi a ordinii în biserică şi a organizării acesteia pe baza unei constituţii, dar şi a acţiunii sale în scopul dotării acesteia cu proprietăţi. În ultima perioadă a vieţii sale a fost susţinut în toate aceste acţiuni prin devotamentul şi marea ascultare a tovarăşilor săi bisericeşti.
În acest fel, se ştia sus şi jos că atunci când se exprima în chestiuni politice şi bisericeşti nu reprezenta doar o singură voce. Unitatea îl făcea şi în acest caz puternic.”
„În lungile zile ale bolii sale de pe urmă, probabil gândul non omnis moriar (nu voi muri cu totul n.n.) i-a uşurat privirea spre sfârşit. Şi într-adevăr aşa este. Prietenii şi duşmanii bărbatului, a cărui statură înaltă impunătoare, cu privirea ageră şi cu barba ondulată nu o va uita curând, cel ce a văzut-o vreodată, trebuie să fie de acord că de numele lui Şaguna se leagă o nouă epocă în viaţa poporului român şi a Bisericii Orientale.”[4]
Protopopul Ioachim Munteanu: Vienezii îl numeau „frumosul episcop”
Evocare redactată de protopopul Ioachim Munteanu (1847-1941) în anul 1923:
„La venirea sa în Ardeal, sașii din Sibiu dedați cu antecesorul său Vasile Moga, la început îl priveau peste umăr, ca pe un simplu „walachischer Bischof” (episcop valah). S-au convins însă în curând că se aflau în rătăcire. Distincțiunea cu care a fost întâmpinat de tânărul împărat Francisc Iosif în vara anului 1852, când a venit întâiaș dată la Sibiu, i-a scos din buimăceală și le-a însuflat respect.
Când parcurgea în preumblare străzile principale, urmat în depărtare de 2-3 pași de camerierul (servitorul) său, publicul se răsfira cu respect înaintea lui golind trotuarul. Iar când se ivea în Piața cea Mare, prin strade mici sau dosnice nu umbla, sentinela de la reședința comandantului da signalul general de „Gewehr heraus!” (prezentați arma) și soldățimea de pază se punea sub arme.
Când îl zărea primarul orașului, corpolent și el, sau vreun general, alergau la el făcând din mare depărtare cele mai profunde și respectuoase complimente. Pe el îl numiau vienezii «der schöne Bischof» (episcopul frumos), iar împărăteasa regină Elisabeta îl alinta cu familiarul «Vater Schaguna».
În anii 1867 și 1868 locuiam ca student sextan și septiman în Piața cea mare la un colonel Edler von Mosing, familie cu mare vază în cercurile mai înalte, ca instructor. Într-o zi îmi arătă un bilet de vizită, format mare, cu care era invitat de marele arhiereu la masă. Printre cuvintele de laudă, cu care-l glorifică, îmi zise: «Voi Românii, după moartea lui, trebuie să-l puneți pe Șaguna între sfinți!». (…)
În 16/28 iunie 1873, într-o sâmbătă, înainte de amiazi am fost la rând eu și amicul meu Andrei Ghidiu, actualul protopop al Caransebeșului. Când am părăsit localul, se iviră simptomele morții. La 6 ore seara, colegii cari ne-au urmat ne-au adus trista știre că s-a sfârșit din viață. Știrea s-a răspândit ca fulgerul în toate părțile.
Consistoriul s-a întrunit imediat în ședință plenară pentru desfacerea testamentului și luarea măsurilor necesare. Corpul neînsuflețit a fost secționat și îmbălsămat și așezat în sale cea mare pe catafalc. Sfeșnic cu lumânări aprinse de ambele părți câte 3. S-a ținut priveghiu neîntrerupt cu cetiri din sfintele cărți până miercuri în 20 iunie (2 iulie) 1873, când rămășițele pământești au fost transportate la Rășinari.
O deznădăjduire generală, o presiune neobișnuită părea că domnește în atmosferă și apasă asupra tuturor, un simț nedeslușit de părăsire a cuprins inimile noastre în zilele acelea de tristă aducere aminte, era nemărginitul gol ce l-a lăsat marele bărbat, stâlpul bisericii noastre, fala neamului românesc, prin apunerea sa în mormânt.”[5]
Nicolae Iorga: Cârmuitor de oameni și îndreptător al vremurilor
Evocări semnate de marele savant Nicolae Iorga (1871-1940) în anii 1903 și 1909, publicate în presa vremii:
„Cu prilejul zilei de Sf. Andrei, o parte din Românimea de dincolo – aș fi dorit să pot zice: toată, căci vrednicia omenească și meritele față de neam nu pot fi umbrite în mintea oamenilor cu o cultură modernă de deosebiri confesionale – a comemorat prin scrieri și cuvinte pe Andrei Șaguna, Mitropolit al Românilor neuniți din Ardeal și Ungaria, baron din grația împăratului, și din mila lui Dumnezeu unul din marii binefăcători ai națiunii sale.
Cei de peste munți au dovedit astfel încă odată putința lor de a fi recunoscători, pe care, precum se știe cu prisos, n’o împărtășim cu dânșii. Puține nume sunt așa de populare în Ardealul românesc ca al lui Șaguna.
Chipul lui, cu ochii străbătători și larga barbă răsfirată, e în mintea tuturora și-n conștiința generală, mult mai simțitoare și mai statornică acolo, a intrat faptul definitiv că acest maiestuos bătrân a fost, de pe scaunul său de episcop, ca de pe un tron de rege, un cârmuitor de oameni și un îndreptător al vremurilor, cărora nu li s-a supus, ca exemplele obișnuite ale omenirii, ci le-a întors de pe povârnișul lor spre culmea lui.
Cât se va vorbi limba noastră pe cealaltă colină a munților-părinți, Ardeleanul de legea Răsăritului – și poate mâne și cel unit cu Roma – va ținea minte acest fapt.”
„Pomenirea lui Șaguna vine la timpul său și astfel după moarte chiar marele arhiereu înrâurește asupra soartei Bisericii întemeiate de dânsul. În toată viața lui el a luptat – și a izbutit – pentru trei scopuri de căpetenie, pentru trei scopuri culturale și morale, afară de scopul politic, al organizării bisericești autonome, pe care l-a atins.
A vrut să facă din preoții săi oameni de cultură și de conștiință și reprezentanți adevărați ai nației românești. A vrut să înalțe demnitatea unui arhiereu român așa de sus, încât să poată sta alături cu cei mai mândri reprezentanți ai oficialității civile și militare. A vrut ca această Biserică, de cultură și demnitate, să fie pentru cei de altă lege și de alt neam cetate de cremene cu porțile închise.”
„E greu de spus, în câteva cuvinte, cât datorim noi lui Andrei Șaguna. Zic noi, fiindcă românii de oriunde datoresc acelorași oameni aceeași recunoștință. Nu se poate aduce un serviciu esențial unei părți a neamului nostru fără ca acest serviciu să se întindă, în binefaceri culturale sau politice, asupra neamului întreg.
Ce este al lor este și al nostru, și ne înfrățim în cultul oamenilor mari ai trecutului, înainte de a înfrăți sub conducerea oamenilor mari ai viitorului (…).”
„Un popor poate să se ridice prin el, ar poate să fie ridicat și târât de un om: românii din vremea lui Șaguna s-au ridicat prin el și au fost târâți de dânsul. (…) Domnilor, un om poate înlocui un popor; el a dovedit-o. A venit însă vremea ca și un popor să înlocuiască un om. Omul acela nu mai e; datoria lui și-a făcut-o, și cu cugetul liniștit a închis ochii săi.”
„Umbra lui se ridică astăzi, fiindcă o voim noi; mâine va dispărea, coborându-se unde-și odihnește oasele eroul Bisericii noastre din Ardealul de odinioară. Dar acei care fac parte din această Biserică trebuie să se împărtășească, ca de o sfântă împărtășanie, de sufletul care a fost în el”[6].
Ioan Lupaș, istoric: A murit ca să trăiască mai glorios
Caracterizare extrasă din lucrările istoricului Ioan Lupaș (1880-1967):
„Sărbătorind amintirea mitropolitului Şaguna, poporul român îndeplinește nu numai un act de pietate și de recunoaștere dreaptă a meritelor acestui bărbat providențial, ci săvârșeşte totodată și un lucru de mare folos pentru sine. Își întărește credința în forțele proprii, nădejdea în zile mai bune și conștiința ființei și destinației sale istorice: conștiința națională. O comparație cu oricare dintre acești mari arhierei ai trecutului românesc (…) n-ar putea fi decât în favorul mitropolitului Șaguna.
Căci individualitatea lui, neobișnuit de multilaterală și complexă, nu e lipsită de nici una din însușirile și virtuțile, prin care unul sau altul din cei mai vrednici conducători bisericești ai românilor au reușit a câștiga recunoștința posterității și a-și încununa amintirea cu slavă neperitoare.
Învățătură bisericească și profană; cultură vastă, câștigată în atâția ani lungi de călugărie harnică și trează; spirit de jertfă, din care au răsărit spre binele neamului și bisericii noastre, roade atât de îmbelșugate; fapte și îndrumări culturale de o epocală importanță, și idei înaintate, cum la puțini dintre contimporani se vor găsi, toate acestea într-o armonioasă îmbrățișare, constituesc individualitatea lui Șaguna.
Ar fi însă o lacună, dacă am lăsa neamintită și o altă calitate însemnată a lui: destoinicia de diplomat și om politic din creștet până în tălpi, cum nu știm să mai fi fost vreunul printre căpeteniile noastre bisericești.
Dar numele lui n-a fost îngropat deodată cu rămășițele-i trupești, după cum își exprimase el dorința într-un moment de amărăciune sufletească, ci a trecut prin moarte la nemurire. Astfel putem zice și noi, cum a zis despre el prietenul său Eötvös: Șaguna nu a murit ca să înceteze a trăi, ci a murit ca să trăiască mai glorios, să trăiască în veci.
La mormântul din Rășinari pelerinează elevii seminarului Andreian în fiecare an, la ziua morții lu Șaguna. Cei mai aleși dintre dânșii tălmăcesc, în numele tuturor, sentimentele de evlavie și admirație în discursuri din care transpiră adeseori înțelegere dreaptă pentru opera marelui răposat, cum și năzuința de a se pătrunde de sfaturile înțelepte și de duhul luminat al glorioasei lui cârmuiri bisericești și naționale…
Dacă viața cu numeroasele ei răutăți – mărunte și mari – n-ar omorî în sufletele tinere frumoase îndemnuri, cu care pleacă din școală și de la mormântul lui Șaguna, rândurile preoților și învățătorilor noștri ar trebui să se primenească în curând cu caractere ferme și hotărâte spre orice jertfă pentru lege și neam.
Fă Doamne, ca viu să rămână sufletul lui Șaguna în slujitorii bisericii, în conducătorii patriei și în toți fiii naţiunii române până la sfârșitul veacurilor, îndrumându-i spre căile idealului creștinesc al credinței și moralității neșovăitoare, al devotamentului și sacrificiului mântuitor.
Numai urmând totdeauna căile acestea vom putea simți sufletul nemuritorului Andrei Șaguna sălăşluindu-se întru noi și punând stăpânire deplină asupra tuturor rosturilor noastre bisericești, naționale și patriotice. Numai aşa va putea fi poporul român, în orice împrejurări, viaţa şi gloria acestui suflet Şagunian”[7].
