Se împlinește un an de când Președintele Klaus Iohannis a preluat mandatul de șef al statului român. O evaluare sintetică a celor 365 de zile poate fi pusă metaforic sub numele ”lebăda neagră”, în două sensuri: tăcut ca o lebădă, dar și Lebăda Neagră, în sensul teoriei lui Nicholas Taleb, de eveniment impredictibil care provoacă rupturi majore în evoluțiile curente.
”Lebădă Neagră” a fost chiar alegerea lui Iohannis în funcția de președinte, cotat cu șanse slabe la casele de pariuri, dar cățărat în ultima clipă pe un val de revoltă născut din inabilitatea contracandidatului său de a gestiona procesul electoral în străinătate. ”Lebădă Neagră” a fost și incendiul de la Colectiv, care l-a pus din nou pe Iohannis într-o situație favorabilă, oferindu-i ieșirea din încercuirea unei majorități bine cuplată la resursele guvernării.
În destinul lui Iohannis, de la bun început, intervine ”strada”, cetățeanul, clasa mijlocie, noile generații care își doresc modernizarea rapidă a statului, eliminarea corupției și abuzului din praticile curente al clasei politice. Între urgența acestor aspirații și stilul prezidențial al fostului primar al Sibiului, inaugurat prin volumul ”Pas cu pas”, se naște o mare prăpastie. Obsedat de diferențierea față de fostul președinte jucător, Iohannis pare a avea o singură strategie: temporizarea. Calmul ardelean îl frînează ori de câte ori evenimentele se înflăcărează, când mulțimea înfierbântată vrea să vadă în el un lider.
Prudența este cuvântul cheie în exercitarea atribuțiilor. Discreția este, de asemenea, prezentă în acțiunile sale. O anumită pasivitate/inerție, în raport cu agenda publică, îi subminează rolul conducător. Am avut până acum un președinte mai degrabă reactiv, incapabil să propună teme, să exprime opinii clare, să se poziționeze foarte tranșant față de cursul evenimentelor.
Comunicarea este, în general, deficitară pe toate palierele. Folosirea informațiilor „pe surse”, a mesajelor laconice și impersonale pe facebook sunt cele mai utilizate mijloace de a transmite româniilor intențiile și gândurile prezidențiale. Pierderea stângace a tempoului comunicării în raport cu ceilalți actori sau chiar cu derularea faptelor este o altă caracteristică a dialogului instituției din Cotroceni cu partidele și societatea.
Dacă ar fi să comparăm stilul lui Iohannis cu cel al predecesorilor săi, vom găsi o apropiere mai mare cu Ion Iliescu. Mai puțin vorbăreț decât acesta, se observă o predilecție în a folosi pârghiile de culise și a agrena toți actorii politici în planurile sale. Se menține aparent distant chiar față de partidul care l-a propulsat în al doilea tur al prezidențialelor și pare marcat psihologic de consens și liniște.
Într-un fel, lui Iohannis i-a reușit alinierea marilor actori. A reușit să scape abia în vară de Victor Ponta din fruntea PSD și a strâns relațiile cu Dragnea, noul șef al social-democraților.La PNL și-a impus o loială în fruntea partidului și a marginalizat aripa Blaga-Predoiu din vechiul PDL. Pe Oprea, de la UNPR, l-a ”prins” devreme în mreje și l-a folosit cu succes pentru a-și trece prin Parlament Strategia Națională de Securitate și directorul SIE.
Jocurile netransparente pentru disciplinarea partidelor și folosirea lor în atingerea propriilor obiective, deocamdată de preluare a puterii reale în stat, sunt totuși greu de disimulat și ascuns. Planurile sale sunt descoperite, mai târziu sau mai devreme, din felurite surse, așa încât elementul surpriză lipsește cu desăvârșire. Numele lui Cioloș, tehnocratul care îl înlocuiește pe Ponta, era cunoscut cu câteva luni înainte. Manevrele cu Oprea și Dragnea, pentru debarcare fostului premier, erau, de asemenea, cunoscute în toate cercurile politice și jurnalistice.
Încă nesigur pe el, Iohannis rupe tradiția precesorului său și numește în serviciile de informații oameni politici loiali, nu din Opoziție.
Încercările inițiale de a convinge partidele asupra unei conduite generale în raport cu justiția și statul de drept, cu elaborarea legilor, cu evitarea populismului, au eșuat. Liderii politici s-au arătat receptivi mai ales din cauza nivelului ridicat de popularitate al Președintelui la început de mandat. Dar tactica ”zicem ca el și facem ca noi” n-a putut fi sancționată în niciun fel de șeful statului. Parlamentarii au continuat să blocheze cereri de arestare și urmărire penală în funcție de interesele politice, au inițiat măsuri populiste în Parlament, votate în unanimitate, iar guvernul s-a jucat de-a ordonanțele de urgență la fel ca și înainte.
Punerea sub urmărire
a lui Ponta a fost un moment de cotitură la jumătatea mandatului. Iohannis a ieșit, poate prea repede, și i-a cerut acestuia demisia, marcând oficial ruptura de fostul șef al guvernului, contracandidatul său la alegerile prezidențiale. Intențiile de a-l scoate definitiv din arenă, nu neapărat pentru a-și propulsa propriul partid în guvern, s-au împotmolit într-un joc abscons cu Dragnea și Oprea, care așteptau mai multe garanții pentru a face pasul decisiv.
Incendiul din Colectiv i-a luat prin surprindere și doar suflul violent al exploziei din stradă l-a debarcat pe Ponta, într-o singură noapte. Dar planurile lui Iohannis au fost încurcate, pentru că revolta morală din orașele României l-a obligat să asculte și vocea societății civile, pe lângă vocile partidelor politice, la care Iohannis nu vrea să renunțe, preferând un balet duplicitar între ”lumea nouă” care se anunță și ”lumea veche” care deține puterea reală.
Pe plan extern, Iohannis nu a ieșit din liniile majore ale orientării vestice. Cuminte la Consiliile Europene, atent la interesele SUA, dornic să demonstreze că obiectivul major, lupta anticorupție, nu este abandonat, ci, dimpotrivă, urmărit cu și mai multă asiduitate. În criza refugiaților, însă, Iohannis și celelalte instituții subordonate au pus statul român într-o situație jenantă de individualizare, alături de țări dintr-un club deloc onorabil, fără să obțină însă nimic în schimb. Al doilea vot din J.A.I., împotriva cotelor obligatorii de refugiați, a pus România pe lista neagră a ”desolidarizaților”. Greșeala lui Iohannis a venit din presiunea internă a unei majorități cărora alți politicieni i-a activat spaimele primare.
Așteptările privind aderarea la Schengen, grație relațiilor speciale pe care Iohannis le are cu Germania, s-au dovedit și ele lipsite de realism. E drept că și evenimentele din ultima perioadă (atentate teroriste, valuri de refugiați) au stopat pe termen nedefinit discuțiile despre ultimii veniți în clubul european fără frontiere.
Niciuna din promisiunile majore pe care Iohannis le-a făcut nu s-a materializat până la acest moment al evaluării. Votul prin corespondență, făcut pe repede înainte de partidele politice, este contestat la Curtea Constituțională și nu e sigur încă dacă promulgarea legii va fi în termenul recomandat de 12 luni înainte de parlamentare.
Iohannis a reușit totuși să convingă partidele mari să facă mai ușoară înregistrarea unor noi formațiuni, însă a acceptat și multe alte compromisuri, cum ar fi - păstrarea numărului de parlamentari la 470, vot într-un singur tur la primari, vot pe liste la parlamentare. A reușit, de asemenea, să convingă partidele mari să scape de baronii județeni ”uninominali”, întorcându-se la alegerea acestora prin negocieri ale unei majorități politice.
După un an de mandat, Iohannis a primit o listă nouă de revendicări, tot din stradă, pe care le-a pasat premierului desemnat și partidelor politice. Greu de spus dacă noile reforme vor fi luate în calcul de o majoritate, având în vedere că lezează profund interesele partidelor mari.
Ce a reușit Iohannis pentru următorul an, dar și cu ajutorul unor întâmplări neprevăzute, este să nominalizeze un premier tehnocrat mai apropiat de angajamentele lui față de electorat și să securizeze numirile în funcțiile de șefi ai Parchetelor, anul viitor, o miză importantă pentru celalte partide, gata să pună presiune, cu Ponta vârf de lance, pentru numiri mai prietenoase, care să înmoaie presiunea justiției asupra clasei politice.
N-a reușit să îndepărteze pericolul spiralei populiste din Parlament, din simplul motiv că nu a numit un guvern politic,ci unul tehnocrat cu majoritate fragilă, de conjunctură.De altfel, deși în vară a convins partidele politice să renunțe la o relaxare bruscă a fiscalității, Ordonanțe de Urgență ale Guvernului ulterioare, plus legi votate în Parlament privind salarizarea bugetarilor au crescut din nou presiune pe bugetele viitoare.
Din acest moment, Iohannis are ceva mai puțin spațiu de joc. Nu are o majoritate clară în Parlament, dar are propriul premier pus în funcție. Va fi mult mai greu să-și justifice apatia, mult mai puțin plauzibil atunci când va ridica din umeri. Se vorbește și despre intențiile sale de a genera, pe scheletul tehnocrat al actualului guvern, un partid nou, prezidențial, care să absoarbă energia ”străzii” și să o convertească în voturi la alegerile de anul viitor. Greu de spus, în acest moment, dacă vorbim de intenții sigure sau de o simplă sperietoare pentru PNL, care se mișcă greu în drumul spre reforma partidului.
Pentru Iohannis, cel mai prost scenariu post-alegeri parlamentare ar fi să aibă o majoritate ostilă în Parlament, dar victorioasă în alegeri, care să-l oblige să rămână până în 2019 cu un guvern proaspăt legitimat, dar cu interese divergente. Dacă viitorul premier, rezulta
t din jocul urnelor, nu va fi unul prietenos, Iohannis are garantată izolarea și-și poate lua adio de la un nou mandat.
Ăsta e și motivul probabil pentru care astăzi ezită să-și asume în mod particular un partid sau o majoritate și preferă să păstreze relații bune cu toată lumea, făcând, desigur, concesii după concesii, în contradicție cu agenda radicală a străzii. Numai că un PSD glorios după parlamentare și un Traian Băsescu care să strângă mai mult de 10% la alegeri reprezintă coșmarul pentru Klaus Iohannis și liberali. O alianță majoritară între cei doi actori nu va putea fi împiedicată, iar scenariul unui președinte total izolat la Cotroceni va deveni imediat operațional.
”Lebăda neagră”i-ar putea sări din nou în ajutor, cum s-a mai întâmplat, dar tot o ”Lebădă Neagră” îl poate demola, atunci când va crede că are toate cărțile în mână.
Comentează