Donald Trump a numit-o „potențial una dintre cele mai mari zile din istorie ale civilizației”. Chiar și pentru un președinte cunoscut pentru hiperbolele sale, acest lucru a creat așteptări absurd de mari pentru noul său plan de pace în 20 de puncte pentru Gaza, notează CNN.
Dar aceasta este o administrație care tratează adesea anunțurile ca pe niște descoperiri care schimbă lumea. Are o singură strategie de pacificare - exprimarea unui optimism extrem menit să convingă partidele rivale să ajungă la un acord.
Totuși, situația umanitară din Gaza este atât de oribilă, iar situația dificilă a ostaticilor rămași deținuți de Hamas în urma atacurilor teroriste din 7 octombrie 2023 este atât de gravă, încât orice speranță de a pune capăt chinuitoarei suferințe umane ar trebui să fie valorificată cu nerăbdare.
Noul plan al lui Trump pare a fi cel mai substanțial, atent și larg susținut efort al administrației de a pune capăt războiului din Gaza de până acum. Dacă va fi implementat pe deplin, teoretic, oferă promisiunea unui viitor pentru palestinienii din Fâșie. Dacă va avea succes, ar putea crea spațiu pentru un proces de mediere a conflictului israelo-palestinian.
Este cu siguranță mai realist decât viziunea anterioară nebună a lui Trump despre o „Riviera a Orientului Mijlociu” care ar apărea din ruinele atacului israelian. Iar abordarea sa pas cu pas, care probabil va dura multe luni, recunoaște că un conflict atât de vicios nu poate fi încheiat prin genul de compromisuri superficiale, bazate pe arta tranzacției, în care Trump s-a implicat ca magnat imobiliar.
Trump a făcut progrese în a-l determina pe Netanyahu să semneze public un plan care purta amprenta clară a întâlnirilor sale recente cu lideri arabi și musulmani de rang înalt.
Totuși, Orientul Mijlociu nu a dus niciodată lipsă de planuri de pace. Au existat zeci de astfel de planuri, sponsorizate de SUA, Europa, Arabia Saudită și alte state arabe. Dar majoritatea nu se apropie niciodată de implementare, deoarece istoria chinuită a regiunii și oportunismul politic de ambele părți intervin întotdeauna.
Acesta este unul dintre motivele pentru care afirmația lui Trump că „suntem cel puțin foarte, foarte aproape” de a rezolva „lucruri care se întâmplă de sute de ani și mii de ani” este cel mai bine primită doar cu un optimism rezervat.
Chiar dacă Hamas se alătură, coregrafia eliberării ostaticilor în cele 72 de ore alocate ar fi o sarcină grea. Iar pe câmpul de luptă intens din Gaza, ar putea exploda oricând incidente pe care oricare dintre părți le-ar putea folosi drept scuză pentru a abandona propunerea de pace a lui Trump.
Cealaltă notă de precauție este una care a bântuit și cealaltă mare inițiativă de pace a lui Trump - cea privind Ucraina, care, la fel ca procesul său din Gaza, include afirmații vanitoase despre progrese iminente și oportunități foto, dar a eșuat pe fondul vărsării de sânge tot mai accentuate.
Trump iubește în mod clar momentele importante și devine nerăbdător cu corvoada diplomației. Însă ambele aspecte dezvăluie și o Casă Albă care interpretează greșit frecvent forțele emoționale, istorice și politice care îi conduc pe protagoniștii unui conflict, ceea ce îi face mai puțin dispuși la compromisuri.
Prin urmare, soarta noii inițiative a lui Trump pentru Orientul Mijlociu ar putea depinde de aceste întrebări:
— Este președintele pregătit să-și dedice întreaga atenție, energie și atenție, șapte zile pe săptămână, rezolvării acestui conflict global extrem de dificil?
— Va impune el genul considerabil de influență și presiune personală din partea SUA asupra unui lider puternic pe care până acum a ezitat să le exercite asupra lui Netanyahu în Israel sau Vladimir Putin în Rusia?
— Și poate o administrație care nu ajunge niciodată nicăieri cu procesul de pace de sus în jos să creeze un proces diplomatic complex în umbră, care să consolideze încrederea între părți și să genereze mici victorii cheie, în loc de oportunități foto?
Este Trump pregătit să-l preseze pe Netanyahu?
Planul de pace în 20 de puncte prevede un armistițiu imediat, eliberarea ostaticilor deținuți de Hamas în schimbul palestinienilor din închisorile israeliene, o retragere israeliană etapizată, dezarmarea Hamas, demilitarizarea Gazei și un guvern de tranziție în Fâșie condus de un organism internațional extern.
Cel mai mare risc este că acesta s-ar putea prăbuși aproape imediat dacă Hamas nu va fi de acord cu cererea de eliberare a ostaticilor israelieni rămași, atât pe cei vii, cât și pe cei morți, în termen de 72 de ore de la aprobarea lui Netanyahu de luni.
Un cinic ar putea argumenta că aceasta ar putea fi exact alegerea pe care Netanyahu se bazează pe faptul că Hamas nu o va face, după ce a obținut undă verde de la Trump pentru a „termina treaba” în Gaza dacă gruparea teroristă islamică radicală nu se alătură.
Netanyahu a sosit luni la Washington, mai dependent ca niciodată de Trump și de Statele Unite, pe măsură ce izolarea Israelului se adâncește. Țările care au oferit sprijin și simpatie în urma atacurilor din 7 octombrie, cel mai grav atac în masă asupra evreilor de la Holocaust încoace, au fost alienate de moartea a zeci de mii de civili în încercarea israeliană de a alunga Hamas din Gaza.
Trump a susținut că, deși Netanyahu a fost un războinic, poporul israelian „vrea să revină la pace. Vor să revină la normalizare într-un sens adevărat”. Și, în timp ce critica națiunile europene pentru recunoașterea unilaterală a unui stat palestinian, părea să le înțeleagă rațiunea. „Cred că fac asta pentru că sunt foarte obosiți de ceea ce se întâmplă de atâtea decenii”.
Trump l-a pus, de asemenea, pe Netanyahu la telefon cu prim-ministrul Qatarului, șeicul Mohammed bin Abdulrahman bin Jassim Al-Thani, iar liderul israelian și-a exprimat „regretul” pentru moartea unui soldat qatarez într-un raid israelian asupra negociatorilor Hamas la Doha și pentru încălcarea suveranității qatareze în această lună.
Acesta a fost un semn neobișnuit că Trump era pregătit să-și folosească influența asupra lui Netanyahu. A fost un indiciu că ar fi dispus să facă acest lucru mai des în viitor?
Cum l-ar putea manipula Netanyahu pe Trump
Netanyahu, care, la fel ca alți lideri mondiali, înțelege puterea flatării lui Trump, i-a oferit președintelui tura victoriei.
„Susțin planul dumneavoastră de a pune capăt războiului din Gaza, care ne atinge obiectivele de război. Va aduce înapoi în Israel toți ostaticii noștri, va demonta capacitățile militare ale Hamas, va pune capăt regimului său politic și va garanta că Gaza nu va mai reprezenta niciodată o amenințare pentru Israel”, a spus el.
Însă propria istorie a lui Netanyahu, abilitatea sa de a rafina cerințele SUA, rămânând în același timp fidel propriilor obiective politice și lunga sa experiență de sfidare și înfuriere a președinților americani înseamnă că va fi judecat după acțiunile sale, nu după cuvinte.
Acest test va începe imediat ce va ajunge acasă, în Israel. Îi va confrunta cu adevărat pe membrii de extremă dreapta ai coaliției sale, care vor să zdrobească Hamas, să expulzeze palestinienii din Gaza și să anexeze Cisiordania, și cine se va opune planului lui Trump?
Dacă aceștia nu se vor clinti, va fi el suficient de îndrăzneț să riște căderea guvernului său și să lupte pentru alegeri pentru un mandat bazat pe viziunea lui Trump?
Există un scenariu alternativ, poate mai probabil.
Netanyahu ar fi putut susține cu căldură propunerea lui Trump la Casa Albă, așteptându-se ca Hamas să nu o poată semna niciodată și că atunci nu s-ar confrunta cu nicio obiecție la escaladarea atacului său în Gaza. Chiar dacă Hamas ar fi de acord, Netanyahu ar putea submina gruparea militantă pentru a răsturna un acord de încetare a focului.
Mulți observatori americani cred că prim-ministrul, confruntându-se cu probleme legale personale și anchete viitoare până pe 7 octombrie, consideră prelungirea războiului ca o chestiune de supraviețuire politică.
Și uneori, apariția comună a presei Netanyahu-Trump de luni a părut mai degrabă un ultimatum despre ce s-ar întâmpla dacă ostaticii nu sunt eliberați imediat decât o deschidere către pace.
Trump a spus că se așteaptă la un răspuns pozitiv din partea Hamas. Dar a adăugat: „Dacă nu, după cum știi, Bibi, ai avea sprijinul nostru deplin pentru a face ceea ce ar trebui să faci.”
Hamas are de făcut alegeri dificile
Dacă Israelul este mai izolat, la fel este și Hamas. Trump a făcut mare spectacol recitând numele tuturor liderilor arabi și musulmani care i-au susținut planul. El a spus despre Hamas: „Sunt singurii care au mai rămas. Toți ceilalți l-au acceptat.”
Un membru al biroului politic Hamas, Ghazi Hamad, i-a spus clar lui Jeremy Diamond de la CNN, într-un interviu, că există puține semne că grupul este pregătit să-i elibereze pe toți cei 48 de ostatici rămași sau să-și modereze poziția, cum ar fi opoziția față de cererea Israelului de dezarmare. El a interpretat încercarea Israelului de a-l asasina pe el și pe alți negociatori Hamas în Qatar ca un semn că Netanyahu nu lua pacea în serios. Și și-a exprimat neîncrederea față de Trump și echipa SUA.
Iar predarea ostaticilor în termen de 72 de ore ar obliga Hamas să renunțe la principala sa influență.
„Din păcate, acest plan este plin de mine, mine uriașe care ar putea submina chiar și implementarea sa”, a declarat Mustafa Barghouti, cofondator al Inițiativei Naționale Palestiniene, pentru CNN International. „Cea mai mare mină aici este ce va face Israelul după ce își va recupera prizonierii sau ostaticii? Va reactiva Netanyahu războiul? Care sunt garanțiile că nu va face asta”, a spus el.
Un alt dezavantaj evident al planului lui Trump este acela că suferă de un defect caracteristic unor astfel de inițiative - lipsa de contribuție din partea palestinienilor înșiși.
Iar ideea că Trump ar exercita efectiv o conducere de facto asupra Gazei în calitate de șef al unui organism internațional general numit „Consiliul Păcii” ar putea fi un factor decisiv pentru mulți palestinieni. Consiliul ar fi completat de un comitet apolitic format din tehnocrați palestinieni.
Apoi, există o propunere ca Tony Blair să se alăture consiliului pentru pace.
Fostul prim-ministru britanic a fost profund implicat în Orientul Mijlociu de când a intrat pe Downing Street nr. 10 în 1997 și după cei 10 ani de mandat de premier. Dar este cel mai bine amintit în regiune pentru sprijinul acordat invaziei dezastruoase a SUA în Irak. Iar ideea că un britanic proeminent ar ajuta în mod eficient la conducerea locuitorilor din Gaza aduce ecouri istorice prohibitive.
„Am mai fost sub colonizare britanică înainte, ne-am luptat timp de peste 100 de ani pentru a ne elibera de acea colonizare și apoi de ocupația israeliană”, a spus Barghouti.
Comentează