Premium
Teemu Keskisarja, columnist , istoric, profesor asistent la Universitatea din Helsinki
În materie de economie, drept și cultură, Marele Principat al Finlandei a fost mult mai independent pe vremea când făcea parte din Imperiul Rus decât Finlanda contemporană, membră a Uniunii Europene, constată istoricul Teemu Kaskisarja. Finlandezii primeau de la stat mai mult decât dădeau. Și era greu să găsești pe cineva care să aibă o părere proastă despre Rusia.
Treptat, relațiile dintre Finlanda și Uniunea Europeană devin tot mai tensionate, la fel cum, la momentul respectiv, s-a întâmplat cu Rusia, scrie Teemu Kaskisarja.
În Finlanda secolului al XIX-lea multe lucruri lăsau de dorit. Dar nu avea nici o legătură cu lipsa de autodeterminare.
În materie de economie, drept și cultură, Marele Principat al Finlandei a fost mult mai independent pe vremea când făcea parte din Imperiul Rus decât Finlanda contemporană – membră UE.
În Imperiul Rus nu exista ”responsabilitatea colectivă”, ca să nu mai vorbim despre ”pachet de măsuri pentru stimularea economiei”. Finlandezii răspundeau ei înșiși de bunăstarea lor. Când Marele Principat a fost cuprins de foamete, finlandezii s-au împrumutat independent , de la bancherul Rothschild, pentru a cumpăra grâu. Problemele politicii financiare instabile a Imperiului Rus nu cădeau pe umerii puținilor contribuabili finlandezi.
Finlandezii primeau de la stat mai mult decât îi dădea înapoi, chiar și atunci când Finlanda a început să facă progrese în industrie și, puțin câte puțin, să devină mai bogată decât Rusia însăși.
Piața comună și frontierele vamale convenabil situate au jucat în beneficiul Finlandei. Exportul nu se limita la Occident; el era îndreptat și spre Răsărit. Oamenii de rând se bucurau de grâul ieftin al rușilor.
Pe atunci, viața spirituală a Finlandei părea săracă în plan material, dar cărțile, tablourile și cântecele nu erau mai proaste decât în anii ‘020. Apartenența la Imperiul Rusiei nu a împiedicat apariția trăsăturilor occidentale în arta finlandeză. Prin cenzură se înțelegea doar faptul că, în ziare, nu aveai voie să-l denigrezi pe împărat și instituțiile puterii. Disputele legate de libertatea de exprimare izbucneau mai rar decât acum.
Legile de stat ale Imperiului Rus corespundeau aproximativ unei milioane părți din directivele UE. Seimul finlandez (Parlamentul – n.r.) a abolit pedeapsa cu biciul și a proclamat libertatea insituției când a considerat necesar. În dialogul cu Petersburgul apăreau multe probleme birocratice, dar miniștrii și secretarii de stat reușeau să obțină rezultate acceptabile.
Puterea rusă a fost stabilă. Sistemul a rezistat pe angajamentele conducerii și pe jurămintele supușilor aproape 100 de ani. Totul funcționa mai bine decât tratatele UE.
Rusia avea unele neajunsuri, dar care nu au afectat nicidecum Finlanda. Printre nobili, clerici, în rândul burgheziei și a țărănimii doar o mică parte avea o părere negativă despre Rusia.
Se derulau cu succes procesele de imigrare și emigrare. Surplusul de populație al Finlandei pleca la Petersburg și în America. În locul lor veneau profesioniști din Europa Occidentală și oameni utili sau, pur și simplu, diverși oameni din Rusia.
Am descoperit cu groază că sufăr de rusofilie. Mi-a trecut, desigur, când mi-am amintit că toată povestea asta s-a terminat. Rusia a început procese stupide de rusificare, unificare și opresiune. De aceea, oficialii finlandezi, oamenii de cultură și muncitorii au devenit adversari atât de înverșunați ai Rusiei.
Reprezentanților mediilor de afaceri le-a trebuit mai mult timp pentru a conștientiza ce se întâmplă. Dacă un antreprenor finlandez ar fi fost întrebat, în 1916, dacă merită ca Marele Principat al Finlandei să se desprindă de Imperiul Rus, mulți ar fi răspuns: ”Doamne atotputernic, firește că nu! În Rusia pleacă tot exportul nostru, iar în vremuri de pace este felia noastră cea mai suculentă. Strigătele unora despre independență și îndemnurile populiste ale social-democraților vor dăuna puternic reputației Finlandei”.
Cei care împărtășeau această părere aveau, oarecum, dreptate. La fel ca și reprezentanții politicii de conciliere, care consideră că un popor mic poate lansa o provocare unui imperiu o singură dată – într-un moment de excepție și fatidic. E adevărat, nu există nici un fel de garanții că un asemenea moment va veni vreodată.
