STIRIPESURSE.RO redă, în exclusivitate, povestea emoționantă a unei românce care și-a descoperit străbunicul pe lista celor uciși în lagărele din Rusia, după al Doilea Război Mondial. Ambasada României în Federația Rusă a publicat Lista nominală integrală cu numele e a 20.718 prizonieri de război (militari) și “internați” (civili deportați) români, decedaţi între 1941-1956 în lagărele, spitalele şi obiectivele speciale NKVD-MVD, respectiv în batalioanele de muncă sovietice, şi înhumaţi în cimitire şi locuri de înhumare multinaţionale pe teritoriul actual al Federaţiei Ruse.
Roxana Tudor este absolventă a Facultății de Științe Economice din Craiova, cu un background bucureștean de mulți ani în dezvoltarea afacerilor, iar acum este director de marketing în cadrul unui grup de companii din Harghita și Brand Ambassador pentru băutura națională a Ungariei în România, prin prisma legăturii emoționale cu universul maghiar.
”M-am născut în 1980 în sudul Olteniei și am copilărit într-un sat de pe malul Dunării. Mi-a fost prietenă aproape un sfert de secol, până când s-a stins, străbunica – mama bunicii paterne. Elena Florea. Femeie harnică, molcomă, ”trecută prin multe”, cu pielea arsă de soare de la muncile câmpului. Bucătăreasă desăvârșită, de la care am învățat să toc ceapa cubulețe direct din mână. ”Maica”, așa cum îi spuneam toți ai casei. Cândva, în primii ani de când mi s-au păstrat amintiri, ne așezam la soare pe treptele casei și maica îngâna cântece triste, despre război, cătane și nemaivenit. Ofta, își ștergea ochii cu colțul basmalei și privea în gol un timp, dând din cap către altă lume, una pe care eu nu o înțelegeam prea bine la început.
Foto: Bunicul, mama, eu și străbunica în fața casei.
- De ce plângi, maică? De ce cânți și plângi?
- Eh, fata mea! Plâng, că s-a dus.
- Cine unde s-a dus, maică?
- S-a dus la război, fata mea. Omul meu, Florea. Ăl din tabloul din casă-sus.
- Și acum unde e?
- Nu s-a mai întors. (Și lacrimile cădeau din privirea în gol.) Of, mi l-au omorât, maică, prin Rusia. Zice că l-au împușcat, că i-au ieșit mațele. Așa ne-a venit vorbă. Nimeni n-a știut să ne spună unde zace îngropat, dacă l-o fi îngropat cineva. L-or fi mâncat ciorile pe câmp.
Eu mă îngrozeam de povestire și îmi părea rău să o văd supărată. Dar avea așa, o supărare din altă lume parcă, și probabil mi se părea că ar mai vrea să îmi spună lucruri, pentru că o întrebam în continuare, curioasă.
- Și matale câți ani aveai, maică, atunci?
- Vreo 30. Am fost toată viața văduvă, fata mea. Am rămas cu două fete mititele, așa ca tine, de câțiva ani.
- Și cum era Florea, maică?
- Of, fata mea! (Se transfigura.) Era om bun, și muncitor, și frumos, și dintr-o bucată. Mi l-au luat în floarea vieții!
Foto: Străbunica și cele două fete ale ei. Poză făcută spre a fi trimisă pe front străbunicului.
Maica avea 66 de ani când m-am născut. M-a însoțit cu sufletul de la distanță până după terminarea facultății, când a murit ”de bătrânețe”. Aproape în tot acest timp, 4 luni pe an împărțeam cu ea aceeași cameră din casa bunicilor și a ei. O botezaserăm ”odăița” și era parte dintr-o prelungire pe care bunicii o ridicaseră casei construite de Florea, cel nemaivenit. ”Casa-sus”, cea trainică și veche și bună, era toată averea care îi rămăsese Elenei Florea în urma războiului, alături de cele două fete. Îmi povestea maica, în serile de iarnă lângă sobă în odăiță, că bunică-mea, Maria, cea mare dintre fete, s-a măritat la 14 ani:
- Nu mai puteam singure, fata mea. Era greu cu toată treaba, fără om la casă. Și n-am mai așteptat, s-a luat cu bunicu-tău. S-a mutat și el aici și am început să ne ajutăm, să ducem greul împreună.
Bunicii mei nu s-au cununat nicicând religios, nu erau condiții, nu era vreme. Când Maria avea 16 ani, li s-a născut singurul copil, tatăl meu. Familia a fost sfântă pentru toate generațiile din curtea aceea. Se dezvoltase chiar un fel de cult, de adorare, de dependență - relație pe care mult timp nu am înțeles-o și care mi se părea uneori exagerată. Aveam să îmi dau seama peste ani că șocul pierderii timpurii a lui Florea și greul îndurat apoi, cu familie închegată străduindu-se să răzbească în viață, cu rod ocrotit în vremuri cumplite, au dus la catalizarea sentimentelor și destinelor locuitorilor din acea curte.
Foto: Bunica și tatăl meu.
Au trecut zeci de ani și Florea a rămas veghindu-ne în tabloul în cărbune, realizat după o mică fotografie trimisă de pe front. În uniformă, încruntat, bărbat, nemaivenit. Îl mângâiam cu privirea toți ai casei de câte ori treceam pe lângă el, cu un respect nerostit, cu aceeași sfială de la mic la mare. Era un fel de icoană în casă-sus. Soldatul. Întemeietorul.
Bunicul ne spunea că îl cunoscuse în copilărie:
- Ehe, strașnic om! Strașnic!
Florea fusese deci bărbatul prietenei mele, maica. De pe ulița noastră, fusese printre puținii care nu se mai întorseseră din război. Florea era legenda mea. În gând, îi arătam valea și caii, iernile cu lână de oi adusă la curățat în casă și verile cu miros de lămâiță lângă fântână.
Foto: Portretul străbunicului, în cărbune.
Florea era șeful casei nevăzut. Toți știam. La fiecare sărbătoare ortodoxă, femeile din familie împărțeau vecinilor și rudelor colaci, cu mâncare și băutură, cum este obiceiul locului. Fiecare pachet din împărțeală era închinat și atribuit unui om drag plecat pe lumea cealaltă. Primul colac era mereu al lui Florea. Ciudat mi se pare acum că nimeni nu îl numea altfel. Poate doar bunică-mea îi zicea rareori ”tat-al meu”. În rest, era ”Florea” pentru noi toți. Și Florea însemna pe limba noastră dragoste și respect.
Când a murit maica și am condus-o la cimitir, am plâns-o cu toții: ”A ajuns lângă Florea, în sfârșit!”. Deși nu știam exact unde era Florea.
Uneori le aprind lumânări la biserică: maicăi, Mariei, care a plecat la câțiva ani după ea, lui Florea, celorlalți străbunici pe care i-am cunoscut și celorlalți bunici care s-au stins. Oriunde mă rog pe lume pentru dispăruții mei, Florea este acolo.
Dintre toți, doar bunicul, soțul Mariei și ginerele lui Florea, mai trăiește în casa de lângă Dunăre. Într-una din verile trecute l-a rugat pe fratele meu să refacă tabloul cu Florea, că se stricase de vreme, îmbătrânise ”icoana”. Prin mijloace tehnice moderne, tabloul a fost întinerit: își veghează casa încă, alături de bunicul - alt bărbat strașnic.
Foto: Casa ridicată de străbunicul în satul de pe malul Dunării.
Fără să îl fi întâlnit niciodată, Florea mi-a fost reper masculin. Cap de familie, luptător, ziditor de lumi. Impunând admirație și respect.
Îmi notam gânduri despre el, acum 3 ani:
- Știi cum aș vrea să te naști? Cu sufletul ca pâinea caldă. Să crești căutând mereu lumina în oameni și să dăruiești necontenit, chiar dacă nu ți se va întoarce nimic.
- Dar dacă-mi vor rupe sufletul?
- Îi va durea mai mult decât pe tine.
Zeci de ani ne-am vorbit cuminți în ceruri, așteptând să mă nasc. Aici, jos, mi-ar fi plăcut să-l țin de mână într-o seară de aprilie și să mă învețe despre cum iubirea ar putea salva lumea de lumea însăși. A fost să fie altfel, într-un 1944; un glonț în spate, apoi liniște. Azi privește lumea prin ochii mei, care sunt ochii lui. Și ochii noștri zâmbesc trist uneori, amintindu-și poveștile din cer. ”Să cauți lumina din ei! Cu sufletul ca pâinea caldă. Chiar dacă nu vei primi nimic în schimb.” Străbunicul. Cu mine în tot ce fac.
În 2020, lumea lovită de pandemie se zbate ca într-un război nevăzut. Își caută sănătatea și locul. Se uită în sine și, probabil, se uită către ceruri mai mult decât o făcea înainte. Sărbătorile tind să fie mai sărbători, iar dragostea și apropierea între oameni au șanse mari să își reintre în drepturi. Cu înțelepciune, omenirea ar putea deveni recunoscătoare pandemiei în final, reorientându-și pașii, reafirmându-și valorile. Lumea ar putea renaște, dacă ar vrea.
Printre griji, analize, umor sau spaime, decizii sau îngrădiri, cei credincioși l-au așteptat pe Iisus să învie din nou, într-un aprilie mai frumos și mai urât ca oricare altul.
Urmăream reflexivă tumultul lumii, când în Vinerea Mare a ortodocșilor mi-a picat privirea pe câteva rânduri ce anunțau că Ambasada României la Moscova a finalizat un proiect la care lucrase 10 ani și pune la dispoziția cetățenilor o listă cu românii pieriți în perioada 1941 - 1956 în Rusia și o anexă cu locurile de veci.
Tremurând, am căutat documentele și am parcurs febril mii de nume, în ordine alfabetică, până la litera F. L-am găsit așteptându-mă liniștit, la numărul 7366. Florea Florea. Scrie acolo despre el că s-a născut în 1913 și a murit în 1943. S-a stins de fapt într-un lagăr sovietic și doarme în orașul Tambov din Rusia. Deci probabil nu ucis direct de glonț și sigur nu în 1944, cum știa familia. După 77 de ani în care a plutit în întrebări prin casa lăsată în urmă, ne-am găsit concret în sfârșit, deși ochii ni se știuseră dintotdeauna.
Mi-am anunțat imediat familia și toți au fost emoționați. Plângea bunicul, bucuros că s-a făcut lumină. Acum știm. Omul care nu avusese șansa să îmbătrânească, Florea, s-a întors de unde nu plecase cu adevărat niciodată și nu a mai avut răbdare să respecte tradiția: a înviat în Vinerea Mare. A venit așa cum îmi imaginasem, într-un aprilie cald, să mă învețe despre cum iubirea poate salva lumea de lumea însăși.
Eu mi-am regăsit eroul, dar lângă el mai sunt alți 20717. Căutați-i! Ștergeți-le de praf memoria și reașezați-i undeva în ”casa de sus”! Undeva în inimi, vii. Să le fie odihna ușoară!
Mulțumiri Ambasadei României în Federația Rusă, fără de mobilizarea căreia ne-am fi întrebat mereu ce s-a întâmplat cu ai noștri și unde își petrec eternitatea: lacrimile care ne-au copleșit la bucuria regăsirii sunt martore că anii de muncă pentru aceste liste au meritat deplin efortul.
Foto: Selecție din lista publicată de Ambasada României la Moscova.
Lista celor decedați poate fi consultată aici.
Anexa cimitirelor poate fi consultată aici.”
Comentează