Premium
Cel mai mare masacru al Holocaustului săvârșit prin împușcare în masă a curmat 54.000 de vieți lângă un sat din Ucraina actuală - însă astăzi puțini sunt cei care au auzit de el.
În decembrie 1941, într-un loc numit Bogdanovka situat pe teritoriul actual al Ucrainei, a avut loc cel mai mare masacru al Holocaustului comis prin împușcare. Remarcabil, e un eveniment aproape necunoscut în lumea anglofonă.
Bogdanovka, situat astăzi în Ucraina, aproape de râul Bug, făcea parte din Transnistria, o regiune a URSS dintre Nistru și Bug care fusese ocupată de România, care a invadat URSS alături de Wehrmacht-ul german în luna iulie a aceluiași an.
Babin Iar, lângă Kiev, e pe bună dreptate faimos în calitate de loc în care a fost comis un masacru colosal de către trupele germane pe 29-30 septembrie 1941. Conform Einsatzgruppe C, „grupa de acțiune” răspunzătoare pentru măcel, 33.771 de oameni au fost uciși în decursul acelor două zile. Unul dintre criminali, Kurt Werner, își amintea ulterior: „E aproape imposibil de imaginat ce nervi de oțel erau necesari pentru a face munca murdară de acolo. A fost oribil”, relatează The Jewish Chronicle citat de Rador.
Și totuși, la Bogdanovka, un nume aproape necunoscut în lumea anglofonă, au fost împușcați până la 54.000 de oameni, majoritatea evrei ucraineni, de către trupe auxiliare ucrainene aflate sub controlul jandarmilor români și al prefectului local, Modest Isopescu.
Isopescu insistase pe lângă guvernatorul Transnistriei, Gheorghe Alexianu, să nu-i mai trimită încă 40.000 de „jidani”, din moment ce el fusese deja nevoit să găsească loc „pentru 11.000 de jidani în fermele de porci ale statului, unde nu există spațiu suficient [nici] pentru 7.000 de porci”.
Lăsând deoparte umilirea religioasă de a-i „caza” pe evrei în cocini, înființarea unor ghetouri și lagăre supraaglomerate în Transnistria a dus la apariția bolilor și foametei, astfel încât din perspectiva românilor exista o logică pentru a-i extermina pe evrei ca pe niște animale de fermă infectate cu viruși.
În masacrele din Transnistria au fost asasinați mai mulți evrei decât au fost deportați din Olanda, însă nume precum Bogdanovka, Akmecetka, Domanovka și Vapniarka rămân aproape necunoscute în Occident.
Noua mea carte, „The Holocaust: An Unfinished History” [„Holocaustul: O istorie neîncheiată”], își propune să rectifice această situație și să evidențieze amploarea colaborării non-germanilor la Holocaust.
Este perfect limpede că evenimentele pe care astăzi le numim Holocaust au fost determinate de conducerea celui de Al Treilea Reich și că cei mai mulți evrei au fost uciși de germani (incluzându-i aici și pe austrieci).
Însă cazul României ne reamintește că regimurile aliate cu Germania nazistă au participat și ele, în cazul de față cu implicarea minimă a germanilor, și din motive similare: pentru a scăpa România de presupusa „amenințare” reprezentată de către evrei pentru „rasa românească”.
Alte țări, între care se remarcă Franța, Slovacia și Croația, au adoptat legi pentru persecuția evreilor și au început deportările și asasinatele înainte ca Germania nazistă să le dispună să procedeze astfel; pe de ală parte altele, precum Olanda, Norvegia și Ungaria, au facilitat planurile germanilor, punându-le la dispoziție personalul birocratic și polițienesc necesar pentru identificarea și arestarea evreilor.
Holocaustul a fost o crimă paneuropeană: nu pentru că germanii au ocupat cea mai mare parte a Europei, ci din cauză că ei au găsit peste tot colaboraționiști predispuși, de la state, trecând prin instituții de stat (precum forțele de poliție) și până la indivizi. Cazul Transnistriei ne reamintește totodată că Holocaustul nu a fost un genocid doar de tip „industrial”, așa cum îl asociem noi cu Auschwitz-Birkenau.
Imensa majoritate a victimelor Holocaustului au fost evrei est-europeni care trăiau în Polonia și vestul URSS (inclusiv țările baltice), fostul Ținut al Statornicirii („Pale of Settlement” în engleză; regiune a Imperiului Rus în care le era permis evreilor să trăiască în secolul 19 - n.trad.]. Numai numărul evreilor din Varșovia uciși îl depășește pe cel al victimelor din întreaga Europă de Vest.
Cifrele sunt șocante, dar în jur de 1.500.000 de evrei au fost uciși prin împușcare în toamna lui 1941 și primăvara lui 1942. Din cauză că naziștii au șters efectiv de pe fața pământului comunități întregi în Europa de Est, nu cunoaștem nici măcar acum numele a aproximativ 1 milion de victime.
Evreii din Polonia - care au reprezentat jumătate din victimele Holocaustului, socotind frontierele interbelice ale țării - au fost uciși în masacre, în ghetouri (unde aproximativ 500.000 au murit la propriu de foame) și în lagărele morții asociate Operațiunii Reinhard: Belzec, Sobibór și Treblinka.
Dacă în primăvara lui 1944 nu ar fi avut loc deportarea evreilor din Ungaria și dacă în 1943 Treblinka nu ar fi fost demolat pentru ca Armata Roșie să nu găsească nimic când va fi ajuns la el, acel lagăr ar fi fost răspunzător pentru mai multe decese decât cel de la Auschwitz.
Aceste omoruri, de la execuțiile prin împușcare comise de Einsatzgruppen în toamna lui 1941 și până la lagărele Operațiunii Reinhard din 1942-43, clarifică două lucruri: în primul rând, Holocaustul nu a avut decât puțin de-a face cu sistemul lagărelor de concentrare naziste regulate; în al doilea rând, conceptul de „genocid industrial” nu surprinde decât parțial oroarea Holocaustului.
În lumea anglofonă încă tindem să asociem Holocaustul cu lagărele morții; eliberarea lagărelor Dachau, Buchenwald și Mauthausen de către armata americană și a lagărului Belsen de către cea britanică au dus la o confuzie care a persistat vreme de decenii.
Evreii se aflau în respectivele lagăre în primăvara lui 1945 fiindcă fuseseră forțați să mărșăluiască până acolo în urma evacuării altor lagăre situate mai la est, pentru ca deținuții să nu ajungă în mâinile Armatei Roșii.
Aceste „marșuri ale morții”, despre care scriu pe larg în cartea mea, au însemnat asasinarea până la finalul războiului, în mai, a aproximativ o treime din cei 714.000 de deținuți din lagărele de concentrare care mai erau încă în viață în ianuarie 1945. Însă lagărele precum cel de la Belsen nu au fost, strict vorbind, „lagăre ale Holocaustului”, cel puțin nu până în ultimele luni ale războiului.
La Buchenwald erau internați deținuți politici și indivizi așa-ziși „asociali”; printre ei se aflau și evrei, dar acestea nu erau locuri anume desemnate pentru uciderea evreilor.
Auschwitz-Birkenau a constituit în realitate o aberație în istoria Holocaustului, în sensul că cei mai mulți evrei uciși acolo erau deja morți la finalul lui 1942, când camerele de gazare și crematoriile de la Birkenau nu funcționau încă la capacitate maximă.
Imaginea pe care ne-am format-o despre „genocidul industrial” își are originile în primăvara lui 1944, atunci când, cu cooperarea masivă a statului ungar, comandourile lui Adolf Eichmann au deportat majoritatea evreilor din Ungaria, aproximativ 450.000 dintre ei.
A înțelege corect această istorie presupune de asemenea să încetăm să „igienizăm” Holocaustul. Conceptul de Holocaust birocratic are un straniu efect de anestezie mentală, punându-ne la adăpost de adevărata oroare a celor întâmplate.
Tortura îndurată de victimele est-europene, de a fi arestat și împușcat la marginea așezării tale natale, de a fi forțat de foame dincolo de pragul nebuniei în ghetourile Poloniei ocupate de naziști, de a aștepta la coadă pentru a fi asasinat în camere de gazare primitive alimentate de motoare cu combustie internă în lagărele Reinhard, această tortură lipsește din multe relatări, atât științifice cât și de popularizare.
Auschwitz a rămas pe bună dreptate în amintire drept „capitala Holocaustului”, după cum a formulat un istoric.
Însă Auschwitz reprezintă punctul final al unui proces de genocid în cadrul căruia milioane de evrei fuseseră deja uciși în cele mai brutale moduri imaginabile.
Astăzi, urmașii Armatei Roșii, într-o spectaculoasă inversare a rolurilor și o cinică exploatare a victoriei antifasciste asupra celui de-Al Treilea Reich, bombardează Ucraina în numele eliberării acelei țări de nazism.
Credința lui Putin cum că Ucraina nu e o țară adevărată reflectă viziunea lui Hitler despre Polonia. Pentru istoricii Holocaustului această manipulare a memoriei nu reprezintă nimic nou, dar ceea ce este șocant e modul în care vechi „războaie ale memoriei” au alimentat un război real.
Nazismul, Holocaustul și moștenirile lor continuă să provoace conflicte în Europa și nu numai.
Ar trebui să clarificăm măcar evenimentele de acum 80 de ani dacă dorim să avem fie și o urmă de speranță de a înțelege prezentul.
[The Jewish Chronicle, cu sediul la Londra, e cel mai vechi (1841) ziar evreiesc din lume publicat neîntrerupt - n.trad.]
__
Desfășurat la sfârșitul lui decembrie 1941 și începutul lui ianuarie 1942, masacrul de la Bogdanovka, organizat de autoritățile române de ocupație a Transnistriei, a făcut cel puțin 48.000 de victime printre evreii deportați acolo. Cum a fost posibil un astfel de masacru și de ce este așa de puțin cunoscut?
Bogdanovka era un loc pe cât de izolat pe atât de potrivit pentru regimul condus de Ion Antonescu, care voia să se debaraseze de cât mai mulți dintre evreii deportați în Transnistria, dacă se putea împingându-i peste Bug în teritoriile controlate de Germania nazistă, ceea ce s-a dovedit imposibil.
Trei istorici – Radu Ioanid, fost director al programului arhivelor internaționale la Muzeul Holocaustului de la Washington și fost vicepreședinte al Comisiei Internaționale de Studiere a Holocaustului din România, “Elie Wiesel”, Vladimir Solonari, profesor la Universitatea Floridei Centrale și Grant Harward, istoric american, autor al cărții Războiul Sfânt al României despre participarea armatei române la cel de-al doilea război mondial, explică masacrul de la Bogdanovka.
Radu Ioanid: Bogdanovka era unul din cele mai mari ghetouri din toată Transnistria. Acolo era o fermă de porci unde au fost cazați majoritatea evreilor care ulterior au fost masacrați acolo.
Era o localitate situată în județul Golta pe malul râului Bug, care era granița în interiorul Ucrainei între zonele de ocupație românească și germană. Golta era în zona de ocupație românească dintre Nistru și Bug, iar Bogdanovka era pe malul “românesc” al Bugului.
Reporter: La Bogdanovka erau înghesuiți în grajdurile de porci circa 50.000 de evrei, în majoritate localnici, dar și deportați de la Odessa – supraviețuitori ai masacrelor comise acolo între 22 – 25 octombrie 1941 de armata română – ca și evrei deportați din Basarabia.
Situația precară de igienă din acest lagăr, ca și instalarea unei ierni cumplite a dus la declanșarea unei mari epidemii de tifos exantematic la Bogdanovka, ceea ce provocat o mare îngrijorare printre autoritățile române, care se temeau că boala se va răspândi printre localnici și printre trupele române de ocupație. La un moment dat îngrijorarea i-a cuprins și pe germanii care ocupau zona de la est de Bug.
Vladimir Solonari: Germanii, care îi lichidaseră deja pe evreii de pe malul de est al Bugului, au fost îngrijorați de starea de sănătate și de siguranța trupelor din pe malul lor al Bugului. Și germanii, care lichidaseră fizic evrei de sub ocupația lor le-au cerut românilor să lichideze focarul de epidemie de la Bogdanovka.
Masacrul de la Bogdanovka poate numit, cu cinism desigur, o măsură sanitară, luată, din punctul lor de vedere pentru a nimici acest focar. Nu este singurul masacru de acest fel, masacre similare au avut loc și la Râbnița și la Kodema, unde au uciși între 2.000 și 3000 de evrei, iar acestea sunt practic necunoscute.
Reporter: În ședința de guvern din 16 decembrie, guvernatorul Transnistriei, Gheorghe Alexianu, l-a informat pe Ion Antonescu că 85.000 de evrei din zonă aduceau tifosul în satele în care fuseseră deportați. “Trebuie să-i dezinfectez, altfel o să-i infecteze pe toți.” a spus Alexianu. Recomandarea lui Antonescu a fost scurtă: “Lasă-i să mai moară pe aceia”, a spus Conducătorul statului.
În aceste condiții, prefectul județului Golta, Modest Isopescu, și adjunctul său, subprefectul Aristide Pădure, au decis începerea masacrului de la Bogdanovka, declanșat pe 21 decembrie 1941 și care a durat cu întreruperi de Crăciun și Anul Nou până pe 8 ianuarie 1942: 21 – 24 decembrie, 28 – 30 decembrie și 3 – 8 ianuarie – 12 zile de execuții cu o medie de 4.000 de evrei executați în fiecare zi.
Prefectul județului Golta, Modest Isopescu, a fost responsabil pentru ordonarea masacrului de la Bogdanovka
Radu Ioanid: Evreii sunt împinși către niște râpe deja existente sau săpate unde sunt împușcați de către jandarmi români aflați sub comanda prefecturii Golta, de către polițiști români aflați sub comanda jandarmeriei române care nu avea suficienți oameni pentru menținerea ordinii în localitățile din Transnistria. Se pare că la aceste masacre au participat și etnici germani din satele învecinate.
Reporter: Iată cum descrie Raportul Comisiei Wiesel operațiunea de ascundere a efectelor masacrului:
“Dinții de aur au fost smulși cu lovituri de pușcă sau clește, iar inelele au fost smulse, la nevoie chiar odată cu degetele. Corpurile au fost arse de o echipă de 200 de tineri evrei aleși special pentru această activitate, dintre care 150 aveau să fie, la rândul lor, împușcați în cele din urmă. Un supraviețuitor a descris procesul în acest fel: ‘Făceam stive la arderea cadavrelor. Un rând de paie, [pe] care așezam oameni circa 4 metri lățimea, înălțimea mai mult de un om; lungimea cam 10 metri. La margine și la mijloc puneam lemne, și iarăși un rând de oameni și un rând de paie cu lemne; aprindeam o stivă și pregăteam altă stivă, așa că a durat circa două luni până ce am prefăcut [în] cenușă frații noștri. În geruri mari ne încălzeam cu cenușă caldă’ ”.
Reporter: După încheierea masacrelor de la Bogdanovka uciderea evreilor a continuat în lagărul învecinat de la Dumanovka.
Vladimir Solonari: Când jandarmeria română s-a stabilit acolo și a aflat că se îndreptau spre acel loc convoaie de mii și mii de evrei venind din Basarabia, iar ei nu aveau unde să-i cazeze, atunci i-au executat pe evreii din lagăr, chiar înainte de sosirea convoaielor. Acele execuții au fost comandate de jandarmii români și la ele au participat și localnici din Dumanovca.
Reporter: Ultimul din această triadă de lagăre ale morții din Golta a fost Acmicetca, unde uciderea evreilor nu a mai fost făcută prin gloanțe.
Vladimir Solonari: Cândva prin aprilie 1942 a venit un ordin să nu se mai facă execuții și în absența acestei posibilități de lichidare, acei evrei considerați primejdioși, neloiali, cei care nu ascultau de ordine sau cei care nu puteau munci din motive de sănătate erau închiși în lagărul de la Acmicetca, fără hrană, adică ei mureau de foame.
Reporter: Numărul victimelor de la Bogdanovka este estimat la cel puțin 48.000, la Dumanovka de cel puțin 18.000, iar la Acmicetca 4.000, ceea ce duce bilanțul victimelor evreiești în cele trei lagăre ale morții la peste 70.000.
După război Ion Antonescu, adjunctul său Mihai Antonescu, comandantul jandarmeriei române Constantin Vasiliu și guvernatorul Transnistriei, Gheorghe Alexianu, au fost judecați pentru crime de război, printre care și cele din Transnistria, condamnați la moarte și executați.
Și responsabilii de masacrele de la Golta, în frunte cu Modest Isopescu și Aristide Pădure, au fost și ei judecați pentru crime de război, dar pedeapsa cu moartea le-a fost comutată la muncă silnică pe viață, iar Isopescu a murit de cancer în închisoare în 1948.
Ce urme au mai rămas azi la Bogdanovka după măcelul din 1941 – 1942?
Grant Harward: Nu a mai rămas mare lucru, ferma colectivă cu cocinile de porci, cu grajduri nu mai există, au fost distruse după război. Există satul și între acesta și fostul kolhoz este un monument, aproape de Bug, aproape de râpele unde au avut loc execuțiile.
Râpele mai există iar după război au fost deshumate multe trupuri ale evreilor executați. În timpul masacrului cele mai multe cadavre au fost arse și a fost chiar construit un dig pentru ca sângele să nu se reverse în Bug.
Este greu de imaginat că într-o asemenea râpă au fost uciși 48.000 de oameni, dar topografia locului s-a schimbat și este posibil ca râpa să fi fost umplută, așa cum s-a întâmplat la Babi Yar, lângă Kiev, unde naziștii au ucis în septembrie 1941 aproape 34.000 de evrei.
Reporter: Dar cum se face că acest mega-masacru de la Bogdanovka, cel mai mare al întreg Holocaustului prin gloanțe, ca și cele de la Dumanovka și Acmicetca, sunt aproape total necunoscute, în comparație cu altele ca cele de la Iași sau Odessa. Iată părerea celor trei istorici.
Radu Ioanid: Cele două explicații mari țin de cele două regimuri comuniste postbelice. Cel al URSS unde evreii dispar ca victime, în cel mai bun caz fiind vorba de cetățeni sovietici pașnici. În România comunistă, Holocaustul este complet ignorat cu excepția Ardealului de Nord și cu atât mai mult crimele comise de armata, jandarmeria și administrația română în Transnistria.
Mai există și niște explicații de natură geografică: dacă Odessa este un oraș înfloritor și extrem de important în geografia și economia Ucrainei, Bogdanovka este un loc obscur, în continuare, uitat de istorie de geografie și de oameni.
Vladimir Solonari: Aici avem un paradox: masacrul Bogdanovka este cel mai mare, dar este puțin cunoscut, este chiar mai puțin cunoscut decât cel de la Odessa. Din fericire, sovieticii au făcut investigații după război, dar aceste documente sunt puțin folosite în România. Chiar regretatul Jean Ancel, care este cea mai mare autoritate în materie, nu a folosit documente sovietici. Dar acestea sunt accesibile la Muzeul Holocaustului de la Washington.
Grant Harward: În România Bogdanovka este uitată față de, hai să spunem Iași. Cred că este simplul fapt că s-a întâmplat acolo, în Ucraina. Pentru români este ușor de uitat ce s-a întâmplat peste graniță, dacă s-a întâmplat în Republica Moldova de azi sau în Ucraina, e ușor de uitat.
Articol de Dan Stone (profesor de istorie modernă la Universitatea din Londra; director al Holocaust Research Institute)
