Premium
În acest ceas de întristată reflecție, să-mi fie îngăduit să evoc amintirea Reginei de care suntem siliți acum să ne despărțim. Am avut privilegiul de a fi prezentat personal Reginei Ana la Versoix, într-o zi crucială pentru destinele Europei și ale lumii: la 19 august 1991, ziua încercării de lovitură de stat de la Moscova. Regina, împreună cu ASR Margareta, ascultau cu înfrigurare știrile difuzate de BBC.
Era absolut evident că mă aflam în prezența unei Înalte Doamne profund preocupate de marile probleme ale contemporaneității și care înfrunta cu un curaj ieșit din comun evenimente de care depindeau nu doar soarta continentului european, ci și propriul destin. Din chiar acea clipă am înțeles că ideea de curaj era o noțiune esențială pentru descifrarea personalității neobișnuite pe care aveam atunci privilegiul de a o cunoaște: principesa Ana de Bourbon-Parma, Regina Ana a României — o întrupare a curajului calm, discret, demn dar cu atât mai impresionant. Tânăra care, cândva, condusese ambulanțe sub tirul necruțător al obuzelor și care își asumase fără ezitare destinul tragic al exilului în numele unei patrii pe care nu o cunoștea dar căreia i se dedicase fără preget, era acum, la vârsta înțelepciunii, confruntată din nou cu un risc existențial fără termen de comparație.
Nu știu dacă Regina și-a imaginat atunci ce soartă ar fi avut nu doar Familia Regală a României, ci și întregul popor român, dacă lovitura de stat de la Moscova ar fi avut succes. Din fericire însă, puciul a eșuat, deschizând drumul reconfigurării radicale a estului Europei. În acest proces, prilejurile fericite pentru mine de a le reîntâlni pe Majestățile Lor au devenit tot mai frecvente și mai substanțiale.
Ne-am revăzut la Paris, cu prilejul Congresului Exilului Românesc, când am avut ocazia unei întâlniri private la reședința Majestăților Lor și apoi o întâlnire de grup împreună cu Doina Cornea, Alexandru Paleologu, Petre Mihai Băcanu și Octavian Paler. În noiembrie 1995, când Regina Ana l-a reprezentat la funeraliile lui Corneliu Coposu pe Majestatea Sa Regele Mihai, care nu primise aprobarea de a veni în țară, ne-am regăsit în cortegiul funerar, alături de surorile Coposu și camarazii de suferință ai seniorului din închisorile comuniste. Și, în fine, la Palatul Cotroceni, imediat după ce am devenit președintele României în 1996, când am avut bucuria de a înmâna Majestăților Lor pașapoartele diplomatice românești cu care au întreprins atunci primul turneu oficial în sprijinul aspirațiilor de integrare euro-atlantică a României.
În anii care au urmat, am avut marea onoare de a-i primi la reședința Președintelui României pe Majestățile Lor. Nu mai puțin, diferite evenimente publice mi-au oferit privilegiul unor noi întâlniri și schimburi de idei, totdeauna admirabile prin modul în care Regina a știut de fiecare dată să sesizeze esențialul unei întâmplări sau situații, cu un simț direct și subtil totodată al nuanțelor și cu un umor pe cât de discret, pe atât de irezistibil.
O personalitate atât de vie nu dispare din conștiința publică. O aură de demnitate, de curaj, de bunătate și înțelepciune stăruie o vreme îndelungată în urma ei, ca o efigie nepieritoare, care ne oferă șansa să fim măcar cu o fărâmă mai buni, mai înțelegători, poate chiar mai inteligenți și mai îndrăzneți. Să nu irosim această șansă și să-i mulțumim Reginei care ne-o dăruiește cu aceeași generozitate cu care ne-a ocrotit cât timp ne-a fost dat să ne fie aproape, anunţă Agerpres.
