Un mister vechi de decenii despre trecutul magnetic al Lunii primește o posibilă explicație, după o analiză recentă semnată de cercetători de la Universitatea Oxford.
Datele sugerează că semnăturile magnetice puternice identificate în rocile aduse de misiunile Apollo nu reflectă o perioadă lungă și stabilă, ci episoade scurte și rare, aproape fulgerătoare, din istoria satelitului natural.
Magnetism puternic, dar… în rafale
De ani buni, comunitatea științifică încearcă să înțeleagă cum de unele roci lunare, vechi de aproximativ 3,5 miliarde de ani, indică un câmp magnetic comparabil, uneori chiar mai intens decât cel al Pământului de astăzi. Paradoxul e evident, Luna este mai mică, are un nucleu mai puțin activ și nu dispune de motorul intern care alimentează câmpul magnetic terestru.
Noua cercetare schimbă perspectiva. În locul unui câmp magnetic constant, oamenii de știință vorbesc despre puseuri scurte, generate de procese geologice punctuale.
„Mostrele Apollo ar putea reflecta o eroare de eșantionare. Vorbim despre evenimente extrem de rare, care au durat doar câteva mii de ani, dar au fost interpretate ca reprezentând sute de milioane de ani”, explică geologul planetar Claire Nichols, potrivit Science Alert.
Indiciul din titan
Analiza a mers în profunzime, cercetătorii au reexaminat bazaltele lunare, căutând corelații între compoziția lor și intensitatea magnetizării. Rezultatul, surprinzător prin claritate: rocile cu semnături magnetice puternice sunt și cele bogate în titan.
De aici, firul logic a continuat în laborator, prin simulări computerizate. Modelele indică faptul că topirea materialelor bogate în titan, în apropierea graniței dintre nucleu și manta, ar fi putut declanșa creșteri bruște ale fluxului de căldură din nucleu. Pe scurt, un fel de „impuls energetic” capabil să amplifice temporar câmpul magnetic.
În același timp, aceleași procese ar fi generat și fluxuri de lavă bogate în titan, exact tipul de roci pe care astronauții Apollo le-au colectat.
Eroarea care a creat confuzie până acum
Apare astfel o explicație elegantă pentru confuzia care a persistat decenii la rând. Misiunile Apollo au prelevat mostre din zone relativ similare, unde aceste lave bogate în titan au fost prezente. Rezultatul, un eșantion limitat, dar intens magnetizat, care a dat impresia unui fenomen global și de durată.
În realitate, spun autorii studiului, aceste episoade ar fi fost scurte, câteva mii de ani, adică simple clipiri raportate la vârsta Lunii.
Ipoteză solidă, dar nu definitivă
Chiar și așa, cercetătorii nu se grăbesc să închidă dosarul. Modelele se bazează pe o serie de presupuneri, iar numărul de mostre disponibile rămâne redus. Alte teorii, precum impacturile de asteroizi, rămân în joc și pot explica o parte din semnăturile magnetice observate.
Astăzi, Luna are un câmp magnetic slab și fragmentat, departe de un sistem global coerent, cum este cel al Pământului.
Ce urmează
Partea interesantă abia acum începe. Planurile de a trimite din nou oameni pe Lună până la finalul deceniului ar putea oferi datele lipsă. Mai multe mostre, din regiuni diferite, ar putea confirma sau infirma această ipoteză și ar aduce, în sfârșit, claritate într-un puzzle care ține de însăși evoluția internă a Lunii.
Studiul a fost publicat în revista Nature Geoscience.
Comentează