Curtea Constituțională a publicat motivarea prin care a respins, pe fond, criticile formulate împotriva Legii pentru stabilirea unor măsuri în domeniul sănătăţii, adoptate prin angajarea răspunderii Guvernului. Judecătorii au analizat mai întâi procedura, apoi conținutul normativ, și au concluzionat că niciuna dintre obiecțiile ridicate nu depășește pragul constituțional al unei încălcări, multe dintre critici fiind considerate speculative sau ținând de marja de apreciere a legiuitorului.
Pe latura extrinsecă, Curtea reiterează interpretarea constantă potrivit căreia sintagma „un proiect de lege” din articolul 114 din Constituție are un înțeles larg: executivul își poate angaja răspunderea și pentru un pachet coerent de reglementări dacă ele servesc un scop unic, de interes public. În speță, obiectul este unitar – domeniul sănătății –, chiar dacă atinge subdomenii diferite, iar Constituția nu cere unicitate tematică îngustă, ci raționalitate și finalitate comune.
Judecătorii mai notează că sunt îndeplinite criteriile jurisprudențiale pentru folosirea procedurii de excepție: urgență, celeritate și importanța reglementării. Urgența rezultă din motivele invocate de Guvern – presiuni bugetare, nevoia de a menține echilibrele fondului de sănătate, alinierea la angajamente europene – iar stabilirea unor termene de intrare în vigoare nu contrazice „aplicarea imediată”, ci ține de predictibilitate. În plus, lipsa unui studiu de impact nu echivalează, prin ea însăși, cu neconstituționalitatea; raportul dintre motivare și constituționalitate este funcțional, nu cauzal.
Cum a judecat Curtea pe fond
În privința conținutului legii, Curtea respinge critica de discriminare privind integrarea clinică a cadrelor didactice medico-farmaceutice. Beneficiarii textului se află într-o situație juridică diferită, pentru că dețin o dublă calitate – profesională și academică –, iar această particularitate justifică tratamentul diferențiat, obiectiv și rezonabil, raportat la nevoia de formare clinică și de acoperire a deficitului de formatori. Mai mult, în unitățile publice accesul rămâne condiționat de concurs sau examen, ceea ce exclude ideea unui privilegiu discreționar.
Pe tema indicatorilor de performanță stabiliți prin ordin al ministrului sănătății, Curtea arată că uniformizarea standardelor de calitate într-o rețea spitalicească națională ține de organizarea unitară a sistemului, nu de o ingerință în autonomia locală. Autoritățile locale își pot formula propuneri, dar nu pot pretinde reguli divergente acolo unde interesul public cere coerență; autonomia administrativă nu înseamnă autonomie normativă în materii de interes strategic.
Referitor la schimbarea ponderilor per capita și pe serviciu în medicina de familie, Curtea consideră că susținerile privind discriminarea rural-urban, distorsiunile concurențiale sau suprimarea „marjei” Casei de Asigurări nu trec testul de relevanță constituțională. Este vorba de opțiuni de politică bugetară, iar legea oferă previzibilitate prin aplicarea etapizată, cu termene care lasă timp de adaptare, ceea ce contrazice pretenția de impredictibilitate.
Egalitate, indicatori și finanțare: ce a contat în deliberare
Un alt capăt vizând limitarea decontării la pachetul de bază a fost respins prin prisma naturii dreptului la ocrotirea sănătății, care impune statului obligații de mijloace, nu de rezultat nelimitat. Configurarea sferei prestațiilor decontate rămâne în marja legiuitorului, în funcție de resurse, cu condiția să fie asigurate serviciile esențiale și de urgență. Curtea observă că norma nu suprimă dreptul, ci îi calibrează mecanismele de finanțare.
La spitalizarea de zi, unde regula este decontarea în limita contractului, iar anumite programe beneficiază de decontare la nivel realizat, Curtea reține că diferențierea se sprijină pe criterii obiective. Stabilirea excepțiilor pentru programe precum oncologia sau bolile transmisibile reflectă priorități de sănătate publică și nu creează o inegalitate constituțional relevantă, iar normarea este suficient de clară pentru destinatari.
În privința investigațiilor paraclinice de înaltă performanță și a medicinei nucleare, Curtea respinge interpretarea potrivit căreia oncologia ar fi defavorizată. Dimpotrivă, pentru pacienții oncologici norma consacră decontarea la nivel realizat, în logica planurilor naționale dedicate și a programelor de inovație. Pentru alte patologii majore, posibilitatea unei investigații anuale pentru monitorizare este apreciată ca un echilibru rezonabil între nevoia medicală și constrângerile resurselor publice.
Pachetul de bază, spitalizarea de zi și investigațiile HP
În ansamblu, motivarea subliniază distincția dintre controlul de constituționalitate și oportunitatea politică. Multe dintre criticile formulate vizează opțiuni legitime de politică sanitară și bugetară, iar rolul Curții nu este de a le substitui cu propriile opțiuni, ci de a verifica dacă legea depășește limitele impuse de Constituție. În această cheie, nici egalitatea, nici dreptul la sănătate, nici autonomia locală și nici exigențele de claritate nu sunt încălcate.
Un element recurent în raționament este ideea previzibilității. Chiar acolo unde legiuitorul schimbă parametri financiari – cum este cazul ponderilor de plată în asistența medicală primară – textul amână aplicarea pentru perioade ulterioare, ceea ce creează un interval de adaptare pentru furnizori și autorități. Curtea apreciază că asemenea mecanisme nu contrazic cerința de aplicare rapidă asociată procedurii de angajare a răspunderii, ci dimpotrivă sporesc stabilitatea implementării.
Pe latura extrinsecă, Curtea închide discuția despre „abuzul” procedurii de angajare a răspunderii prin reamintirea cadrului său constituțional: este o procedură de excepție, dar permisă, dacă există unitate de scop și urgență dovedită. Faptul că legea acoperă mai multe subdomenii ale sănătății nu o face heterogenă, atât timp cât urmărește un rezultat comun și tratează coerent un grup complex de relații sociale.
Control de constituționalitate, nu de oportunitate
Verdictul final al Curții este că legea a fost adoptată cu respectarea articolului 114 și că obiecțiile intrinseci nu demonstrează o atingere a articolelor 16, 34, 120 ori a principiului legalității. În punctele cele mai sensibile – egalitatea de tratament a personalului medical, uniformizarea indicatorilor de performanță, finanțarea medicinii de familie, delimitarea pachetului de bază, regimul spitalizării de zi și al investigațiilor de înaltă performanță – motivarea arată fie diferențe de tratament justificate, fie opțiuni de politică publică protejate de marja legiuitorului.
Pentru publicul afectat direct, decizia confirmă rapiditatea cu care statul poate interveni în arhitectura sanitară când o cere interesul general. Pe de altă parte se securizează juridic calibrările bugetare și de organizare care urmăresc menținerea serviciilor esențiale. Curtea transmite că dreptul la sănătate rămâne garantat în nucleul său esențial, iar detaliile de finanțare și standardizare se pot adapta responsabil la constrângerile resurselor.
Context
Curtea Constituţională a României (CCR) a stabilit, miercuri, 8 octombrie, că Legea pentru stabilirea unor măsuri în domeniul sănătăţii a fost adoptată de Guvern cu respectarea Constituţiei, întrucât a reglementat într-un domeniu unitar de relaţii sociale, justificat atât de urgenţa, cât şi de necesitatea adoptării legii cu maximă celeritate.
Potrivit unui comunicat al CCR, judecătorii constituţionali au respins ca neîntemeiată obiecţia de neconstituţionalitate formulată de senatori aparţinând Grupului parlamentar al Alianţei pentru Unirea Românilor şi, respectiv, de deputaţi aparţinând Grupurilor parlamentare ale S.O.S. România, Alianţei pentru Unirea Românilor şi Partidului Oamenilor Tineri şi au constatat că Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi pentru stabilirea unor măsuri în domeniul sănătăţii, în ansamblul său, precum şi dispoziţiile art. I pct. 4, 8, 11, 17 şi 24 şi ale art. II pct. 1 şi 3 din lege sunt constituţionale.
Comentează