„Care va fi, de-acum încolo, locul meu între iluzie și certitudine? Voi reuși să-l identific cu prccizie, după o asemenea experiență?” se întreabă naratorul.
Ar trebui să spunem câteva cuvinte, înainte de semanalarea cărții de astăzi, despre acest scriitor transilvănean puțin cunoscut, născut în 1955 la Bogata de Mureș, cu studii de chimie la Iași, stabilit la Karlsruhe, Germania, care apublicat poezie și proză, după 2010. Am mai semnalat acum vreo cinci ani un roman de-al lui, „Numel Clarei”: pe scurt, destinul unei săsoaice din Transilvania, care a trecut prin multe orori ale comunismului, a emigrat în Germania, unde a ajuns asistentă șefă într-o clinică, întâlnește un medic, emigrat și el, căruia îi povestește, după o noapte de dragoste, toate prin câte a trecut, conform Mediafax.
Romanul de acum e și mai ciudat. Personajului principal, naratorul, îi moare, după mulți ani de conviețurire, partenera, Diana, în somn. Abulic, nu știe ce să facă, încuie apartamentul și își caută un vechi prieten, Ion, pe care nu-l mai văzuse de ani buni, fostul iubit al femeii moarte acum. „Cea mai ciudată, cea mai neobișnuită, cea mai nefirească ființă pe care o întâlneam vreodată” cu care trăise „un timp punctat de despărțiri inevitabile sau de reuniri neașteptate”, cu „momente de sinceritate rare”. De fapt, toți trei fuseseră laolaltă într-o vreme, se separaseră, la inițiativa femeii. Prietenul, îmbătrânit brusc cu zeci de ani de veste, se ocupă de înmormântare. În tot acest timp, prin mintea naratorului trec episoade cu fata Lila, cunsocută de el pe când era un puști și furau împreună struguri dintr-o vie, fugăriți de un câine imens, fată ajunsă adolescentă și moartă într-o râpă de lut care malul s-a prăbușit peste ea („Nu erai frumoasă, și toși erai cea mai frumoasă din lume, Comoara ta cea mai de preț era în priviri, acolo unde nimeni, până la mine, nu avea timp să se uite: ochii violeți, cum sunt numai flroile mălinilor sălbatici ce cresc, fără să-i observe cineva, pe râpele sălbăticite ale dealurilor de lut. Ți-am spus în aceeași secundă Lila. Și niciodată n-am avut nevoie să-ți știu adevăratul nume.”)
Naratorul are impulsul să-și vadă locurile natale, urmează o călătorie, abulică și ea, cu trenul, în care întâlnește o femeie cu o fetiță, femeia îi povestește cum a fost alungată din raiul în care trăise după ce fusese socotită vrăjitoare („destinul ei îl conștientizam oarecum a fi suprapus peste cel al Lilei, dar numai până la un punct”), mai apare o poveste cu un cioban-criminal, asemenea ca în Miorița, căutarea mormântului Lilei, liniștirea rudelor care se temeau că naratorul sosise ca să vândă pământurile... Naratorul face drumul invers. „In gară mă aștepta Ion, poate singurul care mă putea readuce în lumea reală.”
Viorel Bucur – Vremea de după și Lila. Editura Junimea, colecția Ficțiune și infanterie. 193 pag.
Comentează