O fetiță eroină nu mai are loc în istoria românilor

un comentariu Alexandru Petria

_____

Toată povestirea aici:

Maria Zaharia, cunoscută și ca Măriuca Zaharia (n. 1905 - d. 1917) a fost o fetiță română de nouă ani, căzută eroic în luptele de la Mărășești din cadrul primului război mondial.
La Mărășești s-a dat cea mai grea, mai îndelungată și mai eroică bătălie din timpul primului război mondial. Pe locul acela s-a înălțat un monument impresionant, un mausoleu închinat eroilor. În el se află și mormântul unei fetițe: Maria Ion Zaharia.
Să vă explic, dragii mei, de ce se află așezată acolo, la loc de mare cinste, printre osemnintele a zeci de mii de ostași eroi, jertfiți în luptă.
Maria sau cum o alintau prietenii, Măriuca, trăia în satul Răzoare, la casa bunicului ei, Ion Zaharia. Frontul a ajuns în dreptul satului lor și acolo se da o cumplită bătălie între armata română și cea germană. De aceea satul a fost evacuat: adică toți sătenii și-au luat ce au putut fiecare și au plecat în altă parte, la adăpost, în munți. Numai moș Ion Zaharia a rămas în casa lui. A săpat șanț adânc în livadă. Aici se ascundea ori de câte ori nemții bombardau satul.
S-a întâmplat ca soldații români să instaleze un post de observație tocmai în nucul cel înalt și stufos din livada lui Moș Zaharia. Un ostaș urca în vârful acelui pom, se așeza pe ramurile mai groase, ascuns în frunze. Și de acolo, cu un binoclu, supraveghea mișcările dușmanului. Ceea ce vedea, povestea sergentului care sta jos, la tulpina nucului, cu receptorul telefonului în mână. Sergentul transmitea artileriștilor, prin telefon, cele văzute. De pildă așa:
„O companie inamică înaintează din dreapta, 3 km distanță!”
Din adăposturile lor, artileriștii îndreptau tunurile într-acolo, și:
„Foc!”
Iar obuzele țâșneau din gura tunurilor ca niște fulgere, trăsnind în dușman.
Așa, multe zile și nopți, din nucul lui moș Zaharia, artileriștii au aflat și au știut unde să-l lovească pe inamic, cât mai bine, ca să nu poată înainta.
Măriuca păștea o capră și un ied în livadă, și se afla tot timpul în preajma celor doi ostași observatori. De multe ori s-a suit în nuc lângă ostașul cu binoclul.
„Vezi Măriuca? Acolo sunt tranșeele nemților, îi arăta ostașul. Dincolo, vezi? Se pregătesc de atac... Sergent, comunică: mișcări inamice drept în față, la patru km”.
Și Măriuca auzea cum sergentul vorbea la telefon cu artileriștii. După câteva minute, tunurile începeau să bubuie: Bum! Bum! Bum! Iar ghiulelele cădeau și prăpăd făceau în rândurile dușmanului.
De multe ori ostașul striga:
„Nu-i bine!... Mai la stânga, cu o sută de metri!”...
Ori:
„Scurtează tragerea cu două sute de metri. Așaa!”
Astfel, Măriuca a deprins bună parte din meșteșugul observației. Și pentru că avea ochi foarte buni, îl ajuta pe observator:
„Bădie ostaș, eu văd mulți dușmani, colo, lângă arborii ceia”...
„Ai dreptate, Măriuca! Te fac observator... Numai că n-o să găsesc o cască pe măsura capului tău”...
Dar în a zecea zi de luptă, germanii au descoperit observatorul din nuc. Și au început să-l bombardeze cu ghiulele mari cât cofele.
Ostașii, Moș Zaharia și Măriuca s-a adăpostit în tranșee.
Exploziile zguduiau pământul. Răpăiala mitralierelor și a puștilor sfărâmau văzduhul, parcă ar fi fost de sticlă.
Sergentul telefonist a comunicat tunarilor:
„Ne-a descoperit dușmanul! Bombardamentele lui distrug nucul”.
„Nu părăsiți postul! a ordonat ofițerul. Ai noștri pornesc curând la contraatac”.
Încă vreo două ceasuri, printre explozii, cei doi ostași au continuat să transmită știri artileriștilor, măcar că nucul era tot mai tare zdrelit de bombe. Dar o schijă a ucis pe ostașul observator.
Deși o chinuia spaima, Măriuca s-a urcat ea în nuc printre crengile rupte; urmărea mișcările dușmanilor și-l anunța pe sergent:
„Să tragă la șase sute de metri!... Mai la dreapta! Așaa... acum e bine!”
Dar dușmanii, mulți și tot mai furioși, înaintau mereu-mereu printre explozii.
Deodată sergentul telefonist a gemut:
„Măriuca... sunt rănit”...
Fetița a coborât repede. Sergentul i-a întins receptorul telefonului și a zis cu glas stins:
„Telefonează tu...”
Apucând receptorul, Măriuca a strigat:
„Trageți!... Trageți la trei sute de metri... Trageți că s-au oprit... Da, eu sunt Măriuca... Țineți-i așa, sub ghiulele!... Mă urc în nuc să mai văd ce fac... Soldatul observator e mort! Sergentul e rănit...”
„Măriuca, i-a spus ofițerul de la celălalt capăt al firului, continuă tu să ne informezi”.
De patru ori s-a cățărat Măriuca în nuc, ca o veveriță. Observa unde se aflau dușmanii. Cobora, în grabă, și transmitea la telefon tot ce vedea.
La câteva sute de metri de casa și nucul Măriucăi valurile de nemți s-au oprit, lovite de ghiulelele artileriei noastre. În momentul acela, românii au porniti contraatacul.
Fremătând de bucurie, fetița și-a dat drumul din copac și, însuflețită de bucurie, striga în receptor:
„S-au oprit... Atacă ai noștri!... Lungiți tragerea!... Cu o sută de metri!... Cu două sute!... Așaaa!”...
Urcată iar în nucul schilodit de bombardament, Măriuca vedea cum se ridicau nemții, se întorceau și, gheboșiți, printre explozii, începeau să se retragă.
„Fugi!... Fugi!”... striga cuprinsă de o bucurie fără margini.
Dar când se bucura așa, un glonte tras de un dușman care o observase, i-a străbătut pieptul. A amețit și a căzut din nuc. A mai auzit glasul românilor, răsunând printre explozii: „Uraaaa!... Uraaaa!... Uraaaa!”...
Răsunau în văzduh și în urechile, în sufletul Măriucăi, ca o nădejde, ca o mângâiere.
Și apoi n-a mai auzit nimic.
Românii au oprit atacul dușmanilor și i-a respins mult înapoi.
Și, iată așa, Măriuca Zaharia și-a împlinit o mare și eroică datorie.