Premium
În perioada în care m-am documentat pentru carte am discutat de cîteva ori cu cîţiva oligarhi. Făcea parte din procesul de documentare. Mă interesa viaţa unor bandiţi ajunşi oligarhi.
Am fost întrebat: cine sînt aceşti oligarhi. Sînt din România, Moldova, Ucraina sau Rusia? Pentru mine sînt nişte personaje reale, dar pe care le transform în personaje de carte. Nu e „un oligarh” ci e un” patern estic” pe care l-am tot întîlnit. Iată un fragment din capitolul: Întîlnirea cu un bandit devenit oligarh din Bandiţii. Mică trilogie a marginalilor, Ed. Polirom. (Vasile Ernu)
***
Dar să revenim la subiect. Ştii pentru ce te‑am chemat aici, concret ? O să‑ţi zic. În ultima perioadă am achiziţionat cîteva trusturi importante din media. E timpul să facem ceva în acest domeniu. N‑o să te mint, n‑o să‑ţi spun că vreau să schimb lumea, dar chiar vreau să fac ceva pentru ţara asta. E timpul să mă implic serios în politică şi am nevoie de media.
— Era de bănuit, zic eu. Dar corect e că nu faci asta pentru ţară, ci pentru tine. Sînt totuşi două lucruri diferite. Şi cum vei controla maşinăria, căci nu mai merge pe sistemul vechi ?
— Ah, acum e aşa de simplu! Ştii ce am făcut ? O chestie banală. Viţelul de aur a îngenuncheat poporul lui Dumnezeu şi n‑o să pot eu să îngenunchez o mînă de jurnalişti, politicieni şi intelectuali care asta mă roagă? În primul eşalon al presei, acolo unde se iau deciziile şi se fac politicile editoriale şi tot ce este important, de cîte ori crezi că am mărit salariile? Nu o dată, nu de două ori, ci de patru‑cinci ori. Pe cei care nu mă interesau i‑am dat afară. Celor care aveau acţiuni le‑am dat un purcoi de bani şi i‑am scos de pe piaţă. Le‑am dat un şut în cur la odihnă, să se bucure de banii luaţi. Le‑am dat mult mai mult decît costa pachetul lor de acţiuni. E felul meu de a‑i umili pe unii. Ăştia şi în sicriu vor şti că i‑am umilit. Umilinţa e ca o ştanţă cu fierul roşu pe suflet. Odată pusă, nu mai iese. Şi eu vreau ca ei să ştie că sînt sclavii mei, chiar dacă vor avea poate cîndva posibilitatea să se răzbune. Răzbunarea robilor e cruntă, dar robi vor rămîne. Asta e una din plăcerile mele perverse. Însă cîinilor de pază, trepăduşilor ăstora de doi lei, le‑am dat o căruţă de bani. S‑au speriat. Au venit alergînd la mine să mă întrebe ce să facă, ce să execute. Le‑am zis că au mînă liberă. Îmi place la nebunie să mă joc aşa. Ştii de ce? Oamenii ăştia cărora le‑am dat cinci salarii peste ce aveau nu vor dormi noaptea. Ei nu au nevoie de foaie de parcurs, de indicaţii, căci vor avea insomnii cu lunile ca să‑mi ghicească gîndurile şi dorinţele. Nu vor mai avea nopţi liniştite pentru că se vor gîndi mereu la ce trebuie să facă să‑mi intre în voie. Ca să bagi adevărata cenzură a lumii libere nu iei, nu interzici, ci dai. Dă‑le bani mulţi şi i‑ai făcut robi pe vecie. Cu cît salariile vor fi mai mari, cu atît cenzura va fi mai drastică, pentru că adevărata cenzură este cea care‑ţi vine nu din exterior, ci din interior. Acum nici nu verific ce fac, pentru că ştiu că fac mult mai bine ce trebuie decît dacă le‑aş fi dat eu o foaie de parcurs şi reguli cu ce pot face şi ce e interzis. Asta‑i frumuseţea capitalismului, frate. Ce joc frumos!
— Aşa e, bună mişcare, dar în timp prezintă anumite riscuri. Se poate întoarce şi împotriva ta, zic sorbind din pahar.
— Cum anume? Sînt curios.
— Încă nu sînt pe statul tău de plată, zic eu făcîndu‑i cu ochiul. Nu dau sfaturi şi nu ofer consultanţă. În plus, uiţi că sîntem pe baricade diferite...
— Ha, ha, ha, rîse el cu poftă şi‑şi aprinse un alt trabuc. Şi acum să revin la dragii tăi intelectuali. Uite, am nevoie de o listă cu primii 100 de intelectuali ai ţării, cei care contează. Îi cam ştiu eu aşa, dar vreau o listă profesionistă cu cei care contează.
— De ce? Ce să faci cu ei azi? Nu prea contează în ecuaţia politică şi economică actuală. Doar dacă vrei nişte papagali de curte să‑ţi împodobeşti palatul, o iau eu mai ironic.
— Lasă, ştiu că nu fac doi bani, iar cu mărunţişul din buzunar le cumperi tot neamul, dar am eu, aşa, un vis de mult. Să‑i am pe toţi ăştia pe statul meu de plată. Pe toţi, pînă la ultimul. Pe toţi îi vreau acolo, nu contează cît plătesc. Le fac reviste, fond cultural, fond de premii, fundaţie pentru societăţi deschise, democraţie şi orice alte baluri. Dar îi vreau pe toţi, cu sau fără papion. Trebuie să înveţe cine e stăpînul lor. Iar stăpînul lor este doar cel care‑i are pe statul de plată. Vreau ca papagalii ăştia să‑mi ciugulească din palmă.
