Patru judecători ai Curții Constituționale – Asztalos Csaba, Dacian Cosmin Dragoș, Laura-Iliana Scântei și președinta CCR, Elena-Simina Tănăsescu – se despart categoric de decizia prin care Curtea a declarat neconstituțională legea privind modificarea pensiilor de serviciu.
În opinia lor separată, aceștia susțin că obiecția de neconstituționalitate trebuia respinsă, iar legea menținută, pentru că Guvernul și Parlamentul și-au îndeplinit obligațiile constituționale și legale privind consultarea Consiliului Superior al Magistraturii (CSM), iar soluția majoritară transformă un aviz consultativ într-un instrument de blocaj și într-un veritabil drept de veto al CSM asupra procesului legislativ.
Judecătorii arată din start că singurul motiv pentru care Curtea a admis obiecția a fost pretinsa încălcare a art. 133 și 134 din Constituție, în legătură cu avizul CSM, în timp ce toate celelalte critici – privind angajarea răspunderii Guvernului, stabilitatea legislativă și discriminarea între regimuri de pensii – au fost deja respinse ca neîntemeiate de aceeași Curte. Ei precizează că opinia separată vizează strict acest punct și că, în logica jurisprudenței anterioare a CCR, „legea criticată nu încalcă art.1 alin.(3) și (5) raportat la art.133 alin.(1) și art.134 alin.(4) din Constituție”, întrucât obligația esențială a Executivului este să solicite avizul, nu să obțină efectiv un răspuns.
În centrul raționamentului se află calificarea netă a conduitei instituțiilor implicate. Guvernul, spun cei patru, a procedat corect, CSM nu și-a îndeplinit atribuțiile, iar Curtea – prin majoritate – sancționează greșita conduită a CSM nu în raport cu acesta, ci anulând actul legislativ al Parlamentului, ceea ce ei consideră o deviere gravă de la rolul și practica instanței constituționale.
Cum descriu judecătorii traseul legislativ: „Guvernul și-a făcut partea, CSM nu”
Opinia separată reconstituie în detaliu traseul proiectului. Judecătorii arată că Guvernul a inițiat consultări încă din iunie-august 2025, a transmis propunerile de modificare către CSM, ÎCCJ, Parchetul General și asociațiile profesionale, a organizat întâlniri de lucru, inclusiv cu Președintele României, și a supus proiectul procedurii de transparență decizională. „Legea criticată a fost supusă procedurii de transparență decizională, a fost supusă procedurii obligatorii de avizare anterior înaintării sale către Parlament și a fost deferită procedurii de angajare a răspunderii Guvernului cu respectarea tuturor exigențelor constituționale”, notează ei.
Pe această bază factuală, cei patru rețin că Guvernul a adresat în mod formal CSM o solicitare de aviz, însoțită de proiectul de lege, revenind expres cu mențiunea că cere aviz „conform atribuțiilor specifice instituției”. CSM a reacționat prin convocarea adunărilor generale, prin proteste publice și prin poziții în mass-media, însă nu a emis niciun aviz oficial în termenul legal. „Avizul nu a fost adoptat/comunicat Guvernului nici înainte de depunerea proiectului de lege la Parlament, nici ulterior acestui moment”, constată opinia separată, care subliniază că singura obligație clară, cea de solicitare a avizului, a fost îndeplinită de inițiator.
Concluzia lor este frontal opusă celei a majorității: „Guvernul și-a îndeplinit obligația legală de solicitare a avizului Consiliului Superior al Magistraturii, iar Consiliul Superior al Magistraturii nu și-a îndeplinit obligația legală de avizare”, motiv pentru care sancționarea legii pentru o culpă a CSM este, în opinia lor, neconstituțională și lipsită de logică juridică.
Disputa-cheie: este avizul CSM un filtru constituțional obligatoriu sau un instrument consultativ?
Pe plan de principiu, judecătorii separați atacă teza majoritară potrivit căreia lipsa avizului CSM asupra formei finale ar afecta direct constituționalitatea legii. Ei reamintesc că atribuția de avizare a CSM este de rang legal, nu constituțional, și este circumscrisă la actele ce privesc în mod direct organizarea și funcționarea autorității judecătorești, fără a transforma CSM într-un co-legiuitor. „Parlamentul şi Guvernul au competenţa de a institui, modifica şi abroga norme juridice de aplicare generală, în vreme ce instanţele judecătoreşti, Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magistraturii au misiunea constituţională de a realiza justiţia şi nicidecum un rol în activitatea de elaborare a actelor normative”, invocă ei, trimițând la jurisprudența anterioară a CCR.
Judecătorii insistă că, potrivit practicii constante a Curții până la această cauză, criteriul relevant era dacă Guvernul a solicitat avizul. Nesolicitarea putea atrage o critică de neconstituționalitate raportată la art. 1 alin. (5) și art. 133 alin. (1), dar „lipsa avizului din partea autorităţilor publice solicitate să îl emită nu conduce în mod automat la neconstituţionalitatea legii asupra căreia acesta nu a fost dat”, responsabilitatea revenind autorității avizatoare. Ei citează decizii precum 383/2011, 574/2011, 575/2011, 455/2018, 221/2020, pentru a demonstra că până acum Curtea a refuzat să valideze ideea unui veto prin inacțiune.
În acest context, cei patru califică soluția majoritară ca un „reviriment jurisprudențial” făcut fără respectarea criteriilor de stabilitate și previzibilitate. Dacă până acum avizul consultativ nu putea bloca legea, acum, în interpretarea majorității, tăcerea sau întârzierea CSM ajunge să producă efectul extrem de anulare a legii. Or, aceasta, avertizează ei, răstoarnă raporturile constituționale dintre puteri și ridică CSM la rangul unei autorități care poate împiedica Guvernul și Parlamentul să legifereze.
Termenul de 30 de zile: scut pentru CSM sau limită a responsabilității sale?
Un segment amplu al opiniei este dedicat interpretării termenului de 30 de zile prevăzut de art. 33 alin. (2) din Legea nr. 305/2022 pentru emiterea avizului CSM. Judecătorii subliniază că textul spune explicit că depășirea termenului „nu afectează valabilitatea actului”, ceea ce înseamnă că legiuitorul nu a dorit să transforme acest termen într-o condiție de validitate a legii, ci într-o obligație de celeritate pentru CSM.
În dezacord direct cu majoritatea, ei arată că Guvernul nu este ținut să aștepte întreaga perioadă de 30 de zile atunci când folosește o procedură constituțională cu termene scurte, cum este angajarea răspunderii. „Termenul de 30 de zile nu are o relevanță constituțională, ci una pur legală ce nu impune obligații în sarcina Guvernului, ci doar a CSM”, scriu judecătorii, adăugând că orice interpretare contrară ar acorda autorităților avizatoare „o putere implicită de decizie, neprevăzută de lege ori Constituție”, capabilă să blocheze procesul legislativ.
Mai mult, opinia separată vorbește deschis despre folosirea „cu scop dilatoriu” a termenului de către CSM. În condițiile în care instituția și-a exprimat public opoziția față de proiect, dar a evitat să emită un aviz formal, judecătorii consideră că nu Guvernul încalcă loialitatea constituțională, ci CSM. A accepta teza majoritară, spun ei, ar însemna ca refuzul sau pasivitatea CSM să fie nu doar tolerate, ci și recompensate cu puterea de a invalida voința Parlamentului.
Lovitura de fond: acuzația că majoritatea CCR acordă CSM un „drept de blocaj” neprevăzut de Constituție
În finalul demonstrației, cei patru judecători articulează miza politico-instituțională a opiniei lor. Ei scriu că poziția majoritară „denaturează rolul Consiliului Superior al Magistraturii” și riscă să transforme o autoritate cu funcție de garant al independenței justiției într-un actor cu putere decizională asupra procesului de legiferare, dincolo de mandatele conferite de Constituție.
Opinia separată insistă că avizul CSM este consultativ, cu caracter tehnic și profesional, menit să ajute la calitatea legii, nu să dicteze oportunitatea ei. „Avizatorul nu decide și nici nu poate împiedica autoritățile decidente, indiferent de soluțiile legislative pe care acestea doresc să le promoveze”, notează judecătorii, subliniind că orice altă interpretare încalcă principiul separației puterilor și limitează competența de legiferare a Parlamentului.
Două Românii constituționale în aceeași Curte
Pentru opinia publică și pentru actorii politici, opinia separată a celor patru judecători desenează o linie de falie clară în interiorul Curții Constituționale. Pe de o parte, majoritatea care citește rolul CSM într-o cheie extinsă, transformând lipsa avizului într-un motiv suficient pentru anularea întregii legi. Pe de altă parte, minoritatea condusă de președinta CCR, care invocă jurisprudența anterioară, principiul separației puterilor și ideea că un aviz consultativ nu poate deveni armă de blocaj instituțional.
În termeni practici, cei patru spun că legea pensiilor de serviciu ar fi trebuit să rămână în vigoare și că erorile, nemulțumirile sau chiar opoziția CSM trebuiau exprimate printr-un aviz argumentat, nu prin tăcere strategică. Ei mută astfel responsabilitatea dinspre Guvern spre CSM și contestă frontal legitimitatea soluției de a prăbuși o lege întreagă pentru o consultare pe care inițiatorul a cerut-o, iar avizatorul a refuzat să o finalizeze.
Comentează