Vedem tot mai des următoarea scenă: la proteste din orașe occidentale, apar pancartele colorate ale activismului queer, care flutură lângă steaguri pro-palestiniene, sloganele feministe se amestecă cu lozinci care idealizează societăți în care, în practică, femeile sunt biciuite pentru ceea ce în Vest numim „autonomie asupra propriului corp”, iar disidența sexuală este pedepsită penal sau, în unele cazuri, lichidată public. Mulți creștini privesc această imagine ca pe un glitch în Matrix. Cum pot aceiași oameni care predică „love is love”, „my body, my choice”, „smash the patriarchy” să se alinieze, fără ezitare, exact cu spații de putere în care aceste sloganuri nu doar că nu au câștigat, dar nici nu au voie să fie rostite?
Răspunsul reflex al dreptei conservatoare este că „sunt inconsecvenți, sunt ipocriți, sunt proști”. Dar acest răspuns este prea simplu. Ce se întâmplă este mai interesant și chiar mai tulburător. Există o cheie de lectură pe care lumea creștină, în special în spațiul euro-atlantic, o subestimează. Politica și cultura nu funcționează doar pe axa „valori declarate”, ci pe axa „dușman comun”. Pentru o parte relevantă a stângii woke și a secularismului militant, linia de forță supremă nu este pro-femei, pro-LGBT, pro-minorități religioase, ci „orice, oricine, numai nu creștinismul ca reper normativ public”.
Dacă lași la o parte discursul moral și privești infrastructura afectivă, lucrurile încep să capete sens. Secularismul progresist dominant în multe medii universitare, culturale, media pornește dintr-o respingere programatică a creștinismului. Pentru că ar fi religia majoritară istorică, „religia opresorului”, a colonizatorului, a patriarhatului, a normei heterosexuale, creștinismul trebuie marginalizat din spațiul public, ironizat, relativizat, ținut în zona „vieții private, dacă chiar ai nevoie de un prieten imaginar”. Islamul, în schimb, intră în scenă ca religie a minoritarului, a imigrantului, a celui discriminat, a „victimei structurale”. Din acest moment, nu mai contează că în regimurile majoritar islamice femeile sunt controlate brutal sau că homosexualii sunt vânați. În imaginarul progresist occidental, islamul apare filtrat ca simbol al rezistenței la hegemonia alb-creștină, nu ca sistem teologic cu propriile pretenții exclusiviste.
„Găinile care susțin KFC”
Desigur, sloganuri precum „Queers for Palestine” par să contrazică logica. Dacă privești la nivel de doctrină morală, da, sună ca „chickens for KFC”, vorba cuiva. Dacă privești însă la nivel de tectonică spirituală, se poate observa că pentru o parte din activismul queer occidental, principalul adversar concret, cotidian, instituționalizat este cultura creștină și resturile ei în legislație, familie, educație. Regimul islamist real, cu consecințele sale, e departe, abstract, reinterpretat prin lentile anti-coloniale. Această abordare parțial naivă, parțial perversă naște o alianța bizară între doi vectori care, fiecare în felul lui, se definesc împotriva creștinismului ca centru simbolic.
La nivel teologic, creștinismul afirmă că în Hristos se revelează Adevărul ultim, calea unică spre mântuire, nu doar un profet, nu doar o voce între altele. Islamul se clădește explicit pe negarea acestei pretenții. Creștinii au fost avertizați de Apostolul Pavel: „Dar chiar dacă noi înșine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o evanghelie deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema!”. Islamul s-a născut tocmai în acest scenariu, cu un „înger” care i-a revelat lui Mohamed o altă „evanghelie”.
„Orice, numai nu Hristos”
Secularismul radical spune altceva, dar funcțional operează similar. „Nu, nu aduci pe Hristos în spațiul public, nu pretinzi normativitatea Lui, credința ta e cel mult hobby privat”. Două proiecte complet diferite, antagonice pe multe planuri, converg într-un singur punct, cel al refuzului mărturisirii creștine ca centru legitim al ordinii. Or, dacă privești lumea ca pe un câmp de forțe spirituale, nu doar ca pe o colecție de discursuri morale, legătura devine mai clară. Sub zâmbetele toleranței și sub retorica drepturilor se află un strigăt comun, rostit sau nerostit: „Orice, numai nu Hristos, oricine numai nu creștinismul”.
Creștinii care privesc strict sociologic pierd miza. Nu este doar joc de voturi, nu e doar propagandă universitară. E o reașezare spirituală a Occidentului, în care creștinismul este decapitat simbolic, iar în vidul creat se tolerează sau chiar se curtează orice alternativă care ajută la slăbirea lui, fie ea secularism radical sau islam politic. A spune asta nu înseamnă să transformi musulmanii în inamici de serviciu, ci înseamnă să vezi că „alianța” aparent absurdă are un fir roșu care cântărește mai greu decât feminismul, decât drepturile LGBT, decât coerența morală. Liantul este această opțiune fundamentală împotriva lui Hristos ca reper viu al civilizației.
Comentează