DESCARCĂ APLICAȚIA: iTunes app Android app on Google Play Windows Phone Store
CELE MAI NOI ȘTIRI ȘI ALERTE BREAKING NEWS: ACTIVEAZĂ NOTIFICĂRILE

Pentru monahii prodromiţi, 2021 este Anul Părintelui Petroniu Tănase

Basilica.ro
Athos

S-a împlinit la sfârşitul lunii trecute un deceniu de la trecerea în veşnicie a Părintelui Petroniu Tănase, fost stareţ al schitului românesc Prodromu din Sfântul Munte Athos.

Chipul luminos al Părintelui Petroniu a fost evocat pentru Basilica.ro de părinţii prodromiţi, mulţi dintre aceştia fiind ucenicii săi, potrivit basilica.ro.

Citește și: IPS Teodosie, ieșire la adresa Guvernului! ‘Suntem amenințați în aceste zile’

Prinos de recunoștință la 10 ani de la plecarea la cer a Părintelui Petroniu Tănase

Un copil:

Mamă, după ce mori, unde se duce sufletul?

La Dumnezeu, dragule, și în inimile celor care l-au iubit.

Timpul picură din veșnicie, zi de zi din zilele veacului, și fiecare zi iese proaspătă din mâna Creatorului; nu a mai fost niciodată și de asemenea nici nu va mai fi.

Zilele anului nostru 2021 se anunță ca un an plin pentru toți. La nivel mondial, a fost declarat de ONU „Anul păcii și al încrederii”, iar de OMS drept „Anul internațional al lucrătorilor din domeniul îngrijirii și sănătății”. Istoric, pentru poporul român este anul comemorativ al Revoluției de la 1821, a Domnului Tudor Vladimirescu, dar și al Ecaterinei Teodoroiu, amândoi martiri și eroi ai națiunii române.

Iar în Biserică a fost declarat „Anul omagial al pastorației românilor din afara României” și, de asemenea, „Anul comemorativ al celor adormiți în Domnul”, cinstind valoarea liturgică și culturală a cimitirelor.

Pentru noi, monahii prodromiți, 2021 este Anul Părintelui Petroniu, fiindcă se împlinesc 10 ani de la cinstita sa adormire întru Domnul.

Ca o minunată coincidență cu cele cinstite în întreaga Patriarhie Română, pe de o parte Pastorația românilor din afara României ne cuprinde și pe noi, fiindcă suntem tot fii ai României dragi, chiar dacă suntem monahi, și ne nevoim dincolo de granițele țării ca o zeciuială a poporului român în Acropola Athonită a Sfântului Munte; pe de altă parte și la noi în Schitul Prodromu cimitirul se află în plină restaurare (de la spațiu, ziduri înconjurătoare și va urma capela mortuară a osemintelor), iar sub altarul bisericii mari a schitului, fosta criptă a Ctitorului Nifon s-a transformat prin lărgime și amenajare în Paraclis al Ctitorilor, în prezent aflându-se în stadiul de pictură. În acest paraclis se vor depune alături, exact sub Sfânta Masă a altarului de deasupra, în două morminte separate de-a dreapta și de-a stânga, Ctitorul Schitului Prodromu – Cuviosul Nifon Ionescu și Noul Ctitor de Suflet – Cuviosul Petroniu Tănase.

Cine ar fi crezut că vor trece totuși atât de repede și atât de complex, pentru noi și pentru întreaga lume de altfel, acești 10 ani de la adormirea întru Domnul a Părintelui nostru Petroniu! Însă numai cei ce iubesc, știu ce înseamnă despărțirea. Iar dragostea duhovnicească e și mai presus, tocmai fiindcă este împletită cu atâtea virtuți din grădina de har a cerului, încât nu o poți cuprinde în cuvinte oricât de mult ai încerca.

Unul din oamenii geniali ai acestui pământ spunea că timpul este prea lent pentru cei ce așteaptă, prea iute pentru cei ce se tem, prea lung pentru cei ce se plâng și prea scurt pentru cei ce sărbătoresc.

Dar culmea umanului nu este geniul, ci sfântul. Deci, cum am putea să fim recunoscători celui lângă care am trăit parcă întru un alt fel de timp, celui care ni s-a revelat sobru, dar cu o siguranță uimitoare și îmbietoare a Duhului, celui care petrecea cu noi, dar în același timp era mai presus decât noi.

”Stareț de nevoință și de râvnă pentru sfințenie

Fiindcă dimensiunea la care coborâm acum ca omenire este amețitor de decadentă, merită să ilustrăm pe scurt, pentru cei care încă nu cunosc lumea athonită, cum s-a trăit în acest mic colț de Românie athonită din Prodromu în toți acești ani, alături de Părintele Petroniu.

Obștea pe care am găsit-o noi și generația noastră tânără la venirea în Schitul Prodromu era una de mijloc ca număr (aproximativ 25 de părinți), însă faptul că avea mai mulți bătrâni decât tineri îi sporea mult farmecul și evlavia.

Aveam preoți destui care țineau fiecare ascultări separate, de slujire serioasă pe lângă cea de la altar: arhondar, legător de cărți, grădinar, sculptor, brutar. Erau apoi un alt rând de părinți în etate cu ascultări grele și cu responsabilități mari: la economat, în livadă, la vie, la atelierele și gospodăria schitului sau chelărie. Fiecare știa ce are de făcut și nu prea îți permiteai să pierzi timpul, fiindcă te mâna datoria și conștiința, fiind oameni puțini, iar apoi pelerinii, care apăreau din ce în ce mai mulți, și lucrările multiple de restaurare și înnoire a schitului cereau de la sine a nu pierde timpul deloc.

Mai exista apoi încă o minunăție în obștea noastră, adică o generație de mijloc de părinți tineri-bătrâni care erau numai zâmbet curat și inimă bună: de la curtea de flori până la brutărie, de la bucătărie până la pictură și de la arhondaric până la strana cu minunate cântări. Și mai eram noi vreo patru începători, fiind cei mai mici și ultimii veniți, doi rasofori și doi frați, din care unuia, fiind mai tânăr, îi spuneau chiar „copilul”.

Orice comunitate adunată din mai multe feluri de oameni cu caractere, cultură și educație diferite, va naște întotdeauna mici animozități sau situații care la un moment dat pot fi percepute ca insurmontabile prin tehnica arhicunoscută a vrăjmașului diavol. Ca începători cum eram, habar nu aveam cum e lupta cu gândurile și cum trebuie să îți păzești mintea. Însă Dumnezeu care întotdeauna lucrează binele în întreaga lume, se sălășluia cu pace și în mica obște prodromită, după fiecare așa zis mic „război”. Tocmai datorită celui căruia i se datorau toate, și prin care se legau toate în duh: părintele nostru stareț, Părintele Petroniu Tănase.

Am avut un asemenea stareț de nevoință și de râvnă pentru sfințenie, încât în lumina lui putem vedea astăzi mai deplin cum nici unul nu i-am putut călca pe urme în totalitate. Provenit dintr-o familie cu mare credință și frică de Dumnezeu, purtând o zestre genetică deosebită, crescut în duhul monahal de la Neamț, Sihăstria și Slatina, apoi scos din mănăstire prin decretul celor fără de Dumnezeu, restabilit ulterior la Curtea de Argeș ca ghid, apoi reabilitat în sfârșit în Mănăstirea Sihăstria din nou în haina monahală, Părintele Petroniu a fost răsădit mai apoi ca o rădăcină nouă în Schitul Prodromu, în taina Muntelui Athos.

Deși a fost un om aspru în viață și în cuvânt, toate începeau cu el însuși, și de asemenea, purta cu el și reprezenta pentru noi o lume demult apusă.

Chiar ne spunea aceasta adeseori cu duhul lui de nevoitor duhovnicesc și intelectual totodată:

„Vai, ce Românie am prins noi, în care ne-am și educat, și în ce Românie ați crescut voi…

Păi ce era România în perioada interbelică: profesori și intelectuali de seamă în Biserică, oameni nevoitori în mânăstiri, poporul cu bun simț și așezat, chiar și politicieni de marcă care luptau pentru țară…. acum nu mai înțelegi nimic, ne tot căciulim la toți mai marii lumii acesteia!”

Noi chicoteam la termenii sfinției sale și la seriozitatea lui, deoarece ca orice tânăr care nu mai făcea armată acum, nu eram nici îndeajuns de patrioți precum părea sfinția sa, nici nu aveam privirea atât de completă sau vizionară asupra țării noastre. Sfinția sa însă, chiar departe de țară fiind, citea, se informa, emitea judecăți de mare valoare vizavi de una sau alta dintre problemele care apăreau în țară și îl durea sufletul pentru România lăsată în urmă.

”Smerenia și paza de sine le-a avut ca însoțire toată viața

Fiecare om, odată cu lepădarea de lume și intrarea în mănăstire, pune hotărârea să fie mai bun și să se lepede cu bună știință de toate. Intrând în această lume de retragere monahală, și mai ales cum eram noi aici, departe de țară și de lume, a trebuit mai ales în primii ani de viețuire monahală, să învingem în noi înșine toate cele ale trecutului nostru care se perindau prin mintea noastră ca la un televizor, fiecare cu propriile imagini și gânduri. Deși nu știam prea bine, la această luptă cu tine însuți mult ajută „șederea în chilie”, adică neieșirea din mănăstire.

Părintele Petroniu, duhovnicescul nostru stareț, chiar avea această vorbă: „Atât de des să ieși din propria ta mănăstire, încât cei care te întâlnesc să te întrebe: de unde ești părinte?”

Chiar și atingerea de sfinția sa, sincer mărturisim, că era atingerea de un ascet: mâna simplă, puțin rece, de ascet care se odihnește puțin și trăiește cu hrană puțină și simplă, toată făptura sa fizică simțeai că este pusă în slujba duhului.

Smerenia și paza de sine le-a avut ca însoțire toată viața. În afară de acestea, deși era stareț, nu îi plăcea să fie slujit deloc, nici să i se deschidă ușa înainte, nici să îi poarte cineva lucrurile, ba nici chiar la lucrurile la care uneori avea nevoie precum lemnele de foc, nu cerea ajutor de la nimeni, de toate se îngrijea singur și tot așa făceau de altfel și ceilalți bătrâni, până când slăbindu-le puterile, au primit încet-încet ajutor de la noi, dar totodată lucrând împreună cu noi.

Pe de altă parte, a lucra cu Părintele Petroniu era un fel de delicatețe: de la împachetat lucruri de trimis prin poștă și pregătit camere pentru pelerini la arhondaric, ori spălat rufe, până la săpat straturile în curte și împlinirea micilor nevoi precum căratul lemnelor și a apei la chilie. Atunci ne povestea că există chiar studii făcute de anumiți cercetători care demonstrau cât de important este ca toate lucrurile simple care compun viața, omul să și le facă singur.

Așa că ne sfătuia: „Chilia trebuie să fie simplă și ordonată. Fără multe zorzoane și împodobituri. O masă și un scaun, un pat, un dulăpior și un cuier sunt de ajuns. Apoi câteva cărți și câteva icoane. Iar patul să-ți fie curat și cu așternut simplu pe care să îl întinzi frumos când pleci din chilie. Să-ți aduci lemne pentru foc și apa pentru băut și să speli rufele la vreme. Căci toate aceste mici activități trebuie să și le facă omul singur.”

Și zâmbea plăcut ca o încântare când vorbea despre acestea.

”Ce-i trebuie omului?

Fiindcă îi plăcea simplitatea aceasta a vieții ne vorbea și nouă în trapeză sau pelerinilor la arhondaric despre ea, zicând:

– Ce-i trebuie omului? O haină, mâncare și un acoperiș! O haină – ca să-și acopere trupul. Un pic de mâncare – ca să-și astâmpere foamea. Un acoperiș deasupra capului – unde să se poată odihni. Vasăzică trei lucruri simple. Restul le complică omul pe degeaba.

Că nu-i mai trebuie omului acum un singur fel de îmbrăcăminte care să îi acopere trupul cinstit și să-l ferească de frig, ci fel de fel de haine, după fel de fel de mode, prin care iată s-a rătăcit. Apoi cu hrana. Nu îi mai este de ajuns omului ceva simplu și hrănitor, ci și aici a ajuns la o sumedenie de rețete și de meniuri, toate spre stârnirea poftelor trupului.

Și cu locuința de asemenea, inițial avea scopul de a adăposti și odihni omul după osteneala trupului, însă acum a ajuns în forme atât de sofisticate și uneori își fac oamenii case cu multe camere, la care nici să întrețină curățenia nu mai pot face față cu vârsta, ba unii și mai mult, casă la munte, casă la mare, casă la oraș.

Nu îți trebuie mare înțelepciune să înțelegi că nu trebuie să-ți complici viața fără rost, ci să fii cumpătat în toate, înțelegând că numai de aceste trei nevoi simple are trebuință omul ca să se îngrijească. Fără altă vânare de vânt.

Și într-adevăr ne mai spunea: „materie, materie, materie, ne-am umplut de materie, nu vedeți că și nouă în mănăstiri ni se complică viața cu prea multă materie?”

Cine îl asculta și îi urma exemplul, acela sporea!

Pe de altă parte însă se bucura din tot sufletul și se minuna atât de bogăția și diversitatea felurilor existente, de la legumele din grădină sau fructele din livadă care ieșeau„ fiecare fel altfel” până la bunătățile primite uneori la arhondaric și la chelărie.

Atunci chipul lui se transfigura de bucurie, fiindcă le vedea pe toate ca dar al lui Dumnezeu și explica cu vorba lui caracteristică:

„Cuvioase, cum știe sămânța aceea mică când să răsară, când să înflorească, când să rodească? Și sunt fel de fel de semințe pe lumea aceasta, din care iese fiecare fel cu rodul său, altfel. Oare îți dai seama că atâta felurime și minunăție arată bogăția cea nesfârșită a lui Dumnezeu care le-a creat pe toate pentru noi? Ba mai mult, cercetătorii spun acuma că în fiecare sămânță este înscris un program perfect care o face să rodească la timpul cuvenit, exact când și cum trebuie. Asemenea, și mai mult decât atât, suntem și noi oamenii niște semințe care înscriem prin faptele noastre structura sufletească de care vom avea parte și în veșnicie.”

Deci, echilibrul arătat de Părintele Petroniu și felul său de a se umili față de darurile lui Dumnezeu te aducea repede cu picioarele pe pământ, dacă cumva erai amăgit de vreo anume nălucire. Și cine îl asculta și îi urma exemplul, acela sporea! De asemenea, când pe însuși starețul îl vedeai smerit și cu capul plecat pe coridor, așteptând să intre la spovedanie la duhovnic – la Părintele Iulian – nu îți mai trebuia altă lecție de smerenie. Pe de altă parte când în obște sau la strană, apărea câte o ispită, dacă îl căutai după aceea, el era primul care ieșise deja din duhul ispitei respective.

De multe ori am urmărit traiectoria diverselor ispite, tocmai fiindcă abia ulterior poți observa mai obiectiv lucrurile. Totuși atât de repede să iasă cineva din ispită, să nu țină minte răul, să aibă chipul din nou luminat de gândurile cele bune, să ajute pe altul ca și cum nimic rău nu s-a întâmplat cu puțin timp înainte, ba chiar să poată cânta ori sluji lui Dumnezeu, mărturisim că nu am văzut aceasta la modul sincer, decât la Părintele Petroniu. De nevoie ori din complezență, am văzut oameni schimbați; rușinați de vederea altora și schimbându-și firea și purtarea, iarăși am văzut, însă sinceritate doar la sfinția sa. Și aceasta fiindcă chiar nu ținea minte răul.

Un nevoitor adevărat poartă multe lupte și poate fi rănit adeseori. Dar când învinge sincer, aceasta nu se poate mima; ori este, ori ba. Iar călugărul adevărat pe lângă ascultarea datorată, sărăcia asumată și fecioria păzită, are de luptat cu demonul mâniei celei cu multe chipuri în toate modurile posibile. Credem, de asemenea, că tocmai de aceea blândețea este mare dar, fiindcă poate topi răutatea cea cumplită când ea se revarsă și este odihnitoare, ziditoare și tămăduitoare.

Ferice de omul care este blând după fire! Dar mai fericit de Domnul este cel care și-a dobândit-o prin luptă și supunerea firii.

Război nevăzut cu diavolul

Amintim aici că până și pe patul de moarte, Părintele Petroniu a avut de dus un război nevăzut cu diavolul, de față fiind ucenicul de chilie care l-a chemat atunci și pe Părintele Iulian, duhovnicul schitului, ca să-i fie alături. Dacă în viață nu a reușit să-l compromită, diavolul a încercat cu năluciri aievea, chiar bolnav și la pat căzut fiind, însă robul lui Dumnezeu a răspuns cu curaj duhului celui nevăzut și necurat: „Nu mă atinge! Sunt preotul lui Dumnezeu!” și astfel urmând marilor părinți de odinioară a ieșit biruitor.

Ispitele sfârșitului vieții Părintelui Petroniu ne aduc aminte de smerenia Sfântului Macarie Egipteanul care trecând pragul lumii acesteia a auzit de la diavoli: „Ne-ai biruit Macarie, ne-ai biruit!” Însă robul cel smerit al lui Dumnezeu a răspuns întocmai după har: „Cu adevărat ați fost biruiți de puterea lui Dumnezeu!”, neasumându-și personal biruința pe care a săvârșit-o cu harul lui Dumnezeu. Precum și Marele Apostol Pavel a spus: „Cu harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt”.

Precum același Apostol continuă zicând: „dar m-am străduit mai mult decât toți”, același lucru mărturisim și noi pentru Părintele Petroniu: cu adevărat s-a străduit mai mult decât toți.

ACTIVEAZĂ NOTIFICĂRILE

Fii la curent cu cele mai noi stiri.

Urmărește stiripesurse.ro pe Facebook

×
NEWSLETTER

Nu uitaţi să daţi "Like". În felul acesta nu veţi rata cele mai importante ştiri.