DESCARCĂ APLICAȚIA: iTunes app Android app on Google Play Windows Phone Store
CELE MAI NOI ȘTIRI ȘI ALERTE BREAKING NEWS: ACTIVEAZĂ NOTIFICĂRILE

PNL şi USR trimit din nou la CCR prima lege din pachetul 'legilor justiţiei'

CCR

Partidul Naţional Liberal a depus joi, la Curtea Constituţională, sesizarea de neconstituţionalitate asupra modificărilor aduse Legii 303/2004 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor.


Documentul este semnat, alături de deputaţii PNL, şi de cei USR.  Tot joi, CCR a fost sesizată şi de ÎCCJ cu privire la modificările la Legea 303.

"În urma reexaminării iniţiativei legislative, ca urmare a pronunţării Deciziei Curţii nr. 252/2018, am sesizat CCR cu neconstituţionalitatea a şase dintre textele normative astfel adoptate. Sesizarea vine după ce coaliţia PSD - ALDE a impus soluţii legislative de o calitate foarte scăzută, la minime istorice, unele dintre norme depăşind şi limitele reexaminării şi, de asemenea, fiind neclare, impredictibile pentru o viitoare aplicare. Astfel, patru texte normative au fost modificate cu depăşirea limitelor legale ale reexaminării, dispoziţiile criticate nu au făcut obiectul controlului de constituţionalitate, iar completarea acestora nu reprezenta o corelare legislativă şi nici nu se regăseau într-o legătură indisolubilă cu dispoziţiile declarate neconstituţionale", se arată în sesizarea PNL.

Vezi şi: CE MÂNCĂM LA BIROU/ 3 idei sănătoase pentru prânzul la serviciu

Potrivit sursei citate, Parlamentul a depăşit limitele stabilite prin decizia Curţii Constituţionale, modificând şi alte dispoziţii care nu se află în legătură indisolubilă cu prevederile declarate neconstituţionale, fapt care atrage încălcarea art. 147 alin. (4) din Constituţie. 

"De asemenea, cinci texte normative nu respectă nici exigenţele de claritate, precizie şi previzibilitate a normei, impuse prin art. 1 alin. (5) din Constituţie, textele fiind neconstituţionale ca urmare a impredictibilităţii lor în viitoarea aplicare", mai spun semnatarii sesizării. 

Liberalii menţionează că art. 3 alin. (12) din Legea nr. 303/2004 - "procurorii numiţi de preşedintele României se bucură de stabilitate" excede deciziei CCR, dispoziţiile art. 3 nu au făcut obiectul controlului de constituţionalitate, iar completarea acestuia nu reprezintă o corelare legislativă şi nici nu se regăseşte într-o legătură indisolubilă cu dispoziţiile declarate neconstituţionale. 

În ceea ce priveşte definirea erorii judiciare, liberalii consideră că "legiuitorul nu a individualizat elementele, împrejurările sau situaţiile care să se circumscrie noţiunii de eroare judiciară, reglementarea păstrându-şi caracterul vădit abstract''. De asemenea, formulările precum 'încălcare evidentă' sau 'afectarea gravă', deşi sunt potrivite pentru explicaţii de natură teoretică, ele nu sunt potrivite pentru a fi utilizate în procesul de legiferare", mai arată sursa citată.

Vezi şi: Scapă de stresul zilnic: tehnici simple de DETOXIFIERE emoțională

Sesizarea integrală:

SESIZARE DE NECONSTITUȚIONALITATE


Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor (PL-x nr. 418/2017), pe care o considerăm neconformă cu o serie de prevederi din Constituția României, pentru motivele expuse în continuare.

I.) SITUAȚIA DE FAPT

Legea care face obiectul prezentei sesizări a fost inițiată în anul 2017, sub denumirea "Propunere legislativă pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor", de către următorii parlamentari: Iordache Florin (deputat PSD), Nicolicea Eugen (deputat PSD), Cătăniciu Steluța-Gustica (deputat ALDE), Florea Oana-Consuela (deputat PSD), Gilia Claudia (deputat PSD), Halici Nicușor (deputat PSD), Popa Ștefan-Ovidiu (deputat PSD), Tănăsescu Alina-Elena (deputat PSD), Nicolae Șerban (senator PSD) și Cazanciuc Robert-Marius (senator PSD).

Derularea procedurii legislative la Camera Deputaților:

  • la data de 31.10.2017 a fost înregistrată la Biroul Permanent cu codul PL-x nr. 418/2017;
  • la data de 08.11.2017 a fost primit avizul favorabil al Consiliului Legislativ, înregistrat cu  nr. 944;
  • la data de 09.11.2017 a fost primit punctul de vedere neutru al Guvernului, înregistrat cu nr. 11007/09.11.2017 (n.r. Parlamentul va decide asupra oportunității adoptării acestei inițiative legislative);
  • la data de 15.11.2017 a fost primit avizul negativ al Consiliului Superior al Magistraturii, înregistrat cu nr. 1148/09.11.2017;
  • la data de 04.12.2017 a fost primit raportul favorabil al Comisiei speciale comune a Camerei Deputaților și Senatului pentru sistematizarea, unificarea și asigurarea stabilității legislative în domeniul justiției, cu 303 de amendamente admise și 436 respinse;
  • la data de 11.12.2017 a fost adoptată în plen cu 179 de voturi pentru și 90 de voturi contra;
  • la data de 21.12.2017 a fost depusă la Secretarul general pentru exercitarea dreptului de sesizare asupra constituționalității legii;
  • la data de 07.03.2018 a fost prezentată în Biroul Permanent pentru punerea legii în acord cu Decizia Curții Constituționale nr. 45/2018;
  • la data de 20.03.2018 a fost primit raportul favorabil al Comisiei speciale comune a Camerei Deputaților și Senatului pentru sistematizarea, unificarea și asigurarea stabilității legislative în domeniul justiției, cu 43 de amendamente admise și 30 respinse;
  • la data 20.03.2018 a fost adoptată în plen cu 190 de voturi pentru, 98 împotrivă și 2 abțineri;
  • la data de 28.03.2018 a fost depusă la Secretarul General pentru exercitarea dreptului de sesizare asupra constituționalității legii;
  • la data de 14.05.2018 a fost prezentată în Biroul Permanent pentru punerea legii în acord cu Decizia nr. 252/2018;
  • la data de 15.05.2018 a fost primit raportul favorabil al Comisiei speciale comune a Camerei Deputaților și Senatului pentru sistematizarea, unificarea și asigurarea stabilității legislative în domeniul justiției, cu 9 amendamente admise și 3 respinse;
  • la data de 16.05.2018 a fost adoptată în plen cu 181 de voturi pentru, 74 împotrivă și 5 abțineri.

Derularea procedurii legislative la Senat:

  • la data de 11.12.2017 a fost înregistrată la Biroul Permanent cu codul L545;
  • la data de 11.12.2017 a fost înregistrată pentru dezbatere cu codul B642;
  • la data de 19.12.2017 a fost primit raportul favorabil al Comisiei speciale comune a Camerei Deputaților și Senatului pentru sistematizarea, unificarea și asigurarea stabilității legislative în domeniul justiției;
  • la data de 19.12.2017 a fost adoptată în plen cu 80 de voturi pentru și 0 voturi contra;
  • la data de 22.12.2017 a fost depusă la Secretarul general pentru exercitarea dreptului de sesizare asupra constituționalității legii;
  • la data de 20.03.2018 a fost înregistrată pentru reexaminare, ca urmare a Deciziei Curții Constituționale nr. 45/2018;
  • la data de 26.03.2018 a fost primit raportul favorabil al Comisiei speciale comune a Camerei Deputaților și Senatului pentru sistematizarea, unificarea și asigurarea stabilității legislative în domeniul justiției;
  • la data de 26.03.2018 a fost adoptată în plen cu 83 de voturi pentru și 36 împotrivă;
  • la data de 28.02.2018 a fost depusă la Secretarul general pentru exercitarea dreptului de sesizare asupra constituționalității legii;
  • la data de 16.05.2018 a fost înregistrată pentru reexaminare, ca urmare a Deciziei Curții Constituționale nr. 252/2018;
  • la data de 22.05.2018 a fost primit raportul favorabil Comisiei speciale comune a Camerei Deputaților și Senatului pentru sistematizarea, unificarea și asigurarea stabilității legislative în domeniul justiției, cu 3 amendamente admise;
  • la data de 22.05.2018 a fost adoptată în plen, cu 79 de voturi pentru și 26 împotrivă.
  1. MOTIVE DE NECONSTITUȚIONALITATE
  1. Art. I pct. 4, referitor la art. 3 alin. (12) din Legea nr. 303/2004

„(12) Procurorii numiți de Președintele României se bucură de stabilitate.”

Completarea art. 3 cu alin. (12) excede Deciziei nr. 252/2018. Dispozițiile art. 3 nu au făcut obiectul controlului de constituționalitate, iar completarea acestuia nu reprezintă o corelare legislativă și nici nu se regăsește într-o legătură indisolubilă cu dispozițiile declarate neconstituționale.

În consecință, Parlamentul a depășit limitele stabilite prin Decizia Curții nr. 252/2018, modificând și alte dispoziții care nu se află în legătură indisolubilă cu prevederile declarate neconstituționale, fapt care atrage încălcarea art. 147 alin. (4) din Constituție.

  1. Art. I pct. 9, referitor la art. 7 alin. (7) din Legea nr. 303/2004

„(7) Actul Consiliului Suprem de Apărare a Țării prevăzut la alin. (6) poate fi contestat în instanță, în termen de 3 luni de la data la care a luat la cunoștință, de către orice persoană care justifică un interes legitim, conform Legii 554/2004. Dispozițiile prevăzute la art. 7 din Legea 554/2004 nu sunt aplicabile.”

În forma anterioară procedurii de reexaminare, ca urmare a Deciziei Curții Constituționale nr. 252/2018, art. 7 alin. (7) prevedea următoarele:

„Actul Consiliului Suprem de Apărare a Țării prevăzut la alin. (6) poate fi contestat în instanță de către orice persoană interesată care justifică un interes legitim, conform Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare. Dispozițiile prevăzute la art. 7 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare nu sunt aplicabile.”

Curtea a constatat că acesta nu respecta exigențele de claritate, precizie și previzibilitate a normei, impuse prin art. 1 alin. (5) din Constituție, din următoarele considerente:

„Cu privire la art. I pct. 9 [cu referire la art. 7 alin. (7) teza a doua] din lege, Curtea reţine că, potrivit acestui text de lege, în procedura contestării actului Consiliului Suprem de Apărare al Ţării nu se aplică prevederile art. 7 din Legea nr. 554/2004, astfel încât, înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin actul antereferit nu trebuie să solicite autorităţii publice emitente, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia. Derogând de la regula generală din domeniul contenciosului administrativ, prin renunţarea la procedura recursului graţios, Curtea constată că legiuitorul nu a edictat o reglementare corespunzătoare în privinţa determinării datei de la care curge dreptul de a contesta actul Consiliului Suprem de Apărare al Ţării în faţa instanţei judecătoreşti pentru a putea face aplicabile, în cazul dat, dispoziţiile art. 11 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora

(1)Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la:

a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă;

b) data comunicării refuzului nejustificat de soluţionare a cererii;

c) data expirării termenului de soluţionare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluţionare a cererii;

d) data expirării termenului prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), calculat de la comunicarea actului administrativ emis în soluţionarea favorabilă a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile;

e) data încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, în cazul contractelor administrative.

(2) Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz“.

Astfel, prin aplicarea alin. (1) nu se poate cunoaşte data de la care curge termenul de formulare a acţiunii, pentru că legea leagă termenul de contestare a actului administrativ de procedura plângerii prealabile, procedură inexistentă în cazul de faţă. În consecinţă, ar rezulta că urmează a se aplica alin. (2), text care, însă, se referă la motivele temeinice, aşadar, excepţionale, când acţiunea poate fi introdusă peste termenul de 6 luni de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă, şi anume într-un termen de 1 an de la data comunicării actului. Dar şi acest text este legat tot de procedura prealabilă, fiind o aplicare particulară a dreptului la acţiune reglementat de art. 7 şi 8 din Legea nr. 554/2004, ambele presupunând procedura plângerii prealabile. Din acest punct de vedere, Curtea constată că art. I pct. 9 [cu referire la art. 7 alin. (7) teza a doua] din lege nu este clar, precis şi previzibil, fiind contrar art. 1 alin. (5) din Constituţie.”

În primul rând, învederăm Curții că, în forma legii analizată de Curte prin Decizia nr. 252/2018, termenul pentru contestarea actului Consiliului Suprem de Apărare a Țării în contencios administrativ era cel de drept comun, stabilit de art. 11 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004. Astfel, acțiunea trebuia introdusă fie în termenul de 6 luni, prevăzut la art. 11 alin. (1), fie în termenul de 1 an, prevăzut la alin. (2) al aceluiași articol, aplicabil în ipoteza existenței unor motive temeinice care să justifice întârzierea.

În procedura de punere în acord a legii cu Decizia Curții nr. 252/2018, legiuitorul a derogat, și în această privință, de la dreptul comun în materie, diminuând termenul prevăzut pentru exercitarea dreptului la acțiune la 3 luni, deși Curtea, în motivarea neconstituționalității art. I pct. 9, referitor la art. 7 alin. (7) din Legea nr. 303/2004, nu s-a pronunțat în sensul necesității modificării acestui termen, criticile vizând, în mod exclusiv, incertitudinea datei de la care acesta începe să curgă.

Astfel, deși legiuitorul avea obligația modificării art. I pct. 9, referitor la art. 7 alin. (7) din Legea nr. 303/2004, ca urmare a declarării neconstituționalității sale prin Decizia nr. 252/2018, considerăm că acesta trebuia să se rezume la valorificarea considerentelor reținute de Curte, modificarea unor soluții normative necriticate de Curte, cum este cazul termenului prevăzut pentru exercitarea dreptului la acțiune, constituind o depășire a limitelor reexaminării, astfel cum acestea au fost fixate prin Decizia nr. 252/2018.

Așadar, modificările operate asupra art. 7 alin. (7) încalcă art. 147 alin. (2) din Constituție, prin nesocotirea limitelor reexaminării.

În al doilea rând, considerăm că sintagma poate fi contestat în instanță, în termen de 3 luni de la data la care a luat la cunoștință, de către orice persoană care justifică un interes legitim, conform Legii 554/2004” nu respectă exigențele principiului securității juridice, consacrat prin art. 1 alin. (5) din Constituție. Nu este precizat momentul de la care începe să curgă termenul de 3 luni în care persoana interesată poate contesta actul Consiliului Superior de Apărare a Țării. Se spunea doar „în 3 luni de la data la care a luat cunoștință”, fără a se preciza cine a luat cunoștință și cu privire la ce anume s-a luat cunoștință.

De asemenea, subliniem că, potrivit alin. (6) al art. 7, „Rezultatul verificărilor (n.n. efectuate de Consiliul Suprem de Apărare a Țării) se comunică din oficiu Consiliului Superior al Magistraturii, judecătorului sau procurorului vizat, precum și, la cerere, oricărei persoane.” Or, „data la care (n.n. persoana) a luat la cunoștință” actul Consiliului Suprem de Apărare a Țării, stabilită prin art. 7 alin. (7) drept data de la care curge termenul de formulare a acțiunii, constituie o împrejurare de fapt, care poate fi dovedită prin orice mijloace de probă, și care nu este  echivalentă cu data comunicării actului, care se stabilește prin manifestarea de voință a emitentului, concretizată fie prin înmânarea actului, sub semnătură, destinatarului, fie prin intermediul unui curier administrativ sau poștă, cu scrisoare recomandată, fie prin alte modalități prevăzute de lege.

Ținând cont că actul administrativ individual emis de Consiliul Superior de Apărare a Țării este supus comunicării din oficiu în privința Consiliului Superior al Magistraturii, a judecătorului sau procurorului vizat, precum și, la cerere, oricărei persoane, din rațiuni de bună administrare a justiției și de securitate juridică, considerăm că în privința acestora termenul de la care ar trebui să curgă dreptul de formulare a acțiunii ar trebui să fie cel al îndeplinirii procedurii de comunicare.

În al treilea rând, ca urmare a modificării termenului prevăzut de art. 7 alin. (7), nu rezultă cu claritate în ce măsură s-ar aplica, în ipoteza existenței unor motive temeinice care să justifice întârzierea, dispozițiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 544/2004, potrivit cărora  „Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz“. Astfel, pe de o parte, textul încalcă art. 1 alin. (5) din Constituție, în componenta sa referitoare la claritatea legii, iar, pe de altă parte, în măsura în care textul exclude aplicarea art. 11 alin. (2) din Legea nr. 544/2004, încalcă art. 21 din Constituție, referitor la liberul acces la justiție.

  1. Art. I pct.  93,  cu referire la art. 56 din Legea nr. 303/2004

„(1) La încetarea mandatului pentru funcțiile de conducere prevăzute la art. 53 judecătorii revin pe funcțiile deținute anterior în cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

(2) La încetarea mandatului funcției de conducere prevăzute la art. 54 și 55, procurorii pot ocupa o altă funcție de conducere la același parchet, în condițiile legii, fie revin pe funcții de execuție la parchetele pe care le-au condus sau de unde provin.”

Modificările operate asupra art. 56 exced Deciziei nr. 252/2018. Astfel, deși instanța de contencios constituțional a criticat doar abrogarea acestui articol prin care s-a creat un vid legislativ, legiuitorul nu s-a rezumat la eliminarea abrogării și, implicit, la păstrarea formei în vigoare a acestuia, modificându-l substanțial.

Astfel, în reexaminare, Parlamentul a împărțit art. 56 în 2 alineate, referindu-se separat la ipoteza judecătorilor de la ICCJ. În primul rând, se observă că legiuitorul a eliminat posibilitatea judecătorilor și procurorilor care ocupă funcții de conducere dintre cele prevăzute la art. 53, 53 și 55 ca, după încetarea mandatelor, să poată să-și continue activitatea „la o instanță sau parchet unde au dreptul să funcționeze potrivit legii”. În al doilea rând, în privința procurorilor s-a optat în reexaminare pentru o altă soluție legislativă și anume ca procurorii să revină la parchetele de unde provin, însă doar pe funcții de execuție, nu și pe funcții de conducere. O astfel de restrângere nu este doar nejustificată, ci și excede Deciziei nr. 252/2018 care nu a impus o astfel de intervenție legislativă. Textul art. 56 în forma aflată în vigoare este mai suplu, mai concis și înglobează toate situațiile care se pot ivi, fără a crea situații injuste.

Așadar, modificările operate asupra art. 56 încalcă art. 147 alin. (2) din Constituție, prin nesocotirea limitelor reexaminării.

4.         Art. I pct. 97, referitor la art. 58 alin. (1) din Legea nr. 303/2004

„(1) Secția corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii dispune detașarea judecătorilor și procurorilor, cu acordul scris al acestora, la alte instanțe sau parchete, la Consiliul Superior al Magistraturii, Inspecția Judiciară, Institutul Național al Magistraturii, Școala Națională de Grefieri, Ministerul Justiției sau la unitățile subordinate acestuia, la solicitarea acestor instituții. Detașarea în cadrul acestor instituții nu se poate dispune pentru funcții de demnitate publică.”

Deși art. 58 alin. (1) nu a făcut în mod direct obiectul ultimului controlul de constituționalitate al Curții asupra prezentei propuneri legislative, considerăm că acesta ar trebui reconsiderat în lumina considerentelor reținute de Curte în pronunțarea neconstituționalității art. I pct. 7, cu referire la art. 5 alin. (1) lit. b)-d) din forma analizată prin Decizia nr. 252/2018.

Astfel, Curtea a reținut că „în primul rând, regimul incompatibilităţilor relevat presupune că judecătorii/ procurorii nu pot fi angajaţi decât într-un singur raport de muncă [cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior] şi, în al doilea rând, că, în cadrul acestui raport de muncă, aceştia exercită fie activităţi de natură judiciară în sensul art. 1 din Legea nr. 303/2004, fie, pe calea detaşării, activităţi compatibile cu calitatea pe care o deţin, care, chiar dacă sunt specifice in concreto altor funcţii, au legătură cu serviciul public de înfăptuire a justiţiei.”

În același sens, Curtea a arătat că „în cadrul aceluiaşi raport de muncă, compatibilitatea nu trebuie judecată prin prisma funcţiei exercitate, ci din cea a felului muncii prestate. Astfel, judecătorul/procurorul îşi păstrează această calitate şi nu devine, pe calea detaşării, spre exemplu, personal de specialitate juridică asimilat magistraţilor. De altfel, detaşarea judecătorilor/procurorilor presupune o modificare a raportului de muncă, sub aspectul locului de muncă şi /sau a felului muncii, cu păstrarea funcţiei. De aceea, dacă în privinţa art. 5 alin. (1) lit. a) este vorba despre o compatibilitate între două funcţii diferite ca natură juridică exercitate în acelaşi timp, concomitent, în privinţa lit. b) şi c) compatibilitatea cu calitatea de judecător /procuror priveşte felul muncii prestate, fiind astfel posibil in abstracto ca un judecător/procuror să presteze atât o activitate judiciară, cât şi o activitate ce se află în legătură directă cu serviciul public de înfăptuire a justiţiei, caz în care nu este vorba despre o compatibilitate între două funcţii publice [exempli gratia judecător şi personal de specialitate juridică asimilat magistraţilor], ci despre sfera activităţilor ce pot fi desfăşurate în virtutea funcţiei de judecător/procuror.”

Prin urmare, considerăm că art. 58 alin. (1) încalcă art. 147 alin. (4) din Constituție, prin faptul că legiuitorul s-a limitat la enumerarea autorităților și instituțiilor la care poate fi dispusă detașarea, desi Curtea a reținut, în Decizia nr. 252/2018, drept criteriu esențial pentru admisibilitatea detășării felul muncii prestate, respectiv ca noua activitate să se afle în legătură directă cu serviciul public de înfăpuire a justiției.

  1. Art. I pct. 134, referitor la art. 75 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 303/2004

„(1) Secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii are dreptul, respectiv obligația ca, la cerere sau din oficiu:

..............................................................................

c) să apere independența puterii judecătorești.”

Criticile de neconstituționalitate privitoare la art. 75 admise de Curte priveau exclusiv soluția normativă constând în introducerea avizului conform al fiecărei secții pentru sesizările vizând apărarea independenței autorității judecătorești în ansamblul său. Deci, necesitatea completării alin. (1) al art. 75 cu lit. c) nu rezultă din Decizia nr. 252/2018, nu reprezintă o corelare legislativă și nici nu se regăsește într-o legătură indisolubilă cu dispozițiile declarate neconstituționale.

În consecință, Parlamentul a depășit limitele stabilite prin Decizia Curții nr. 252/2018, modificând și alte dispoziții care nu se află în legătură indisolubilă cu prevederile declarate neconstituționale, fapt care atrage încălcarea art. 147 alin. (4) din Constituție.

De asemenea, considerăm că introducerea lit. c) la art. 75 alin. (1) este susceptibilă de a crea confuzii în practică, în sensul că va fi foarte dificil de stabilit care vor fi sesizările de competența Secției de judecători, conform art. 75 alin. (1) lit. c), și care vor fi cele de competența Plenului Consiliului, conform art. 75 alin. (3), diferența dintre conceptele de „putere judecătorească” și „autoritate judecătorească” fiind una foarte sensibilă, de nuanță.

Prin urmare, art. 75 alin. (1) lit. c) încalcă principiul securității raporturilor juridice cuprins în art. 1 alin. (5) din Constituție, în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii.

  1. Art. I pct. 151 referitor la art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004

„(3) Există eroare judiciară atunci când:

  1. s-a dispus în cadrul procesului efectuarea de acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispozițiilor legale de drept material și procesual, prin care au fost încălcate grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei, producându-se o vătămare care nu a putut fi remediată într-o cale de atac ordinară sau extraordinară;
  2. s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă în mod evident contrară legii sau situației de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, prin care au fost afectate grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei, vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară.”

Cu privire la exigențele pe care legiuitorul trebuie să le respecte în normativizarea definiției erorii judiciare, Curtea a reținut, prin Decizia nr. 252/2018, că acesta trebuie să „dea o expresie normativă elementelor/împrejurărilor/situațiilor care pot fi încadrate în noțiunea de eroare judiciară pentru a stabili criterii clare și univoce, până la urmă, instanțelor judecătorești chemate să aplice și să interpreteze legea”, un text căruia îi lipsesc claritatea, precizia, acuratețea și caracterul univoc fiind lipsit de eficiență în procesul de aplicare a legii, „existența sa normativă, deși incontestabilă, neputând, prin urmare, duce la nașterea unor noi raporturi juridice.”

În același sens, Curtea a subliniat că „legea este adoptată pentru a fi aplicată, şi nu pentru a conţine principii generale pentru ca, ulterior, să se adopte o altă reglementare care să le concretizeze; de aceea, o lege cuprinde atât principii generale, cât şi reglementări specifice care pun în aplicare aceste principii. Aceasta ar trebui să fie şi abordarea legiuitorului cu privire la eroarea judiciară. (…) În acest context, legiuitorul trebuie să detalieze cu privire la normele care pot da naştere unor asemenea vătămări şi să stabilească nivelul de intensitate al încălcării pentru a evita reluarea judecării unei cauze, soluţionate printr-o hotărâre judecătorească definitivă. În caz contrar, s-ar aduce atingere autorităţii lucrului judecat şi, implicit, securităţii raporturilor juridice element component al securităţii juridice prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie. (…) Prin urmare, în lipsa elementelor de circumstanţiere, precizie şi detaliere menţionate la paragrafele precedente, legea ar rămâne la un nivel ştiinţific, abstract, fără legătură cu realitatea juridică, ceea ce nu este de dorit.”

Or, în lumina acestor considerente, apreciem că legiuitorul nu a individualizat elementele, împrejurările sau situațiile care să se circumscrie noțiunii de eroare judiciară, reglementarea păstrându-și caracterul vădit abstract. De asemenea, formulările precum „încălcare evidentă” sau „afectarea gravă”, deși sunt potrivite pentru explicații de natură teoretică, ele nu sunt potrivite pentru a fi utilizate în procesul de legiferare.

Astfel, prin comparație, după cum semnalează și Curtea, Codul de procedură penală reglementează, la art. 538 și 539, două situații care constituie erori judiciare, în mod clar și fără tăgadă, respectiv situația persoanei condamnate definitiv, cu privire la care, în urma rejudecării cauzei, după anularea sau desființarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit, s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare și situația persoanei care, în cursul procesului penal, a fost private nelegal de libertate.

Astfel, considerăm că, pentru a fi respectate exigențele impuse de art. 1 alin. (5) din Constituție, precum și pentru o veritabilă punere în acord a normei cu Decizia Curții nr. 252/2018, legiuitorul ar fi trebuit să prevadă, în mod concret, care sunt încălcările susceptibile de a atrage calificarea de eroare judiciară, exempli gratia, prin indicarea obiectului hotărârilor judecătorești definitive nelegale, a neregularităților procedurale și/sau a naturii vătămării cauzate, precum în ipotezele reglementate în art. 538 și 539 din Codul de procedură penală.

Prin urmare, soluția normativă identificată de legiuitor, de a califica drept eroare judiciară „efectuarea de acte procesuale cu încălcarea (…) dispozițiilor legale de drept material și procesual”, precum și pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive „contrară legii sau situației de fapt”, cu consecința producerii unei vătămări constând în afectarea gravă a drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale persoanei  nu constituie o veritabilă punere în acord cu considerentele reținute de Curte la paragraful 153 din Decizia nr. 252/2018, potrivit cărora „legiuitorul trebuie să detalieze cu privire la normele care pot da naștere unor asemenea vătămări și să stabilească nivelul de intensitate al încălcării”, cu consecința încălcării art. 1 alin. (5) și a art. 147 alin. (4) din Constituție.

În al doilea rând, învederăm Curții că din această definiție a erorii judiciare ar rezulta că nu poate exista eroare judiciară în afara unei culpe a magistratului, deși uneori se ajunge la o soluționare greșită a cauzei nu atât din cauza culpei magistratului, ci mai ales din cauza unor texte normative neclare sau injuste, aspecte constatate nu de puține ori de către Curtea Constituțională sau de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

În al treilea rând, semnalăm că din noua formulare a art. 96 alin. (3) rezultă că pentru a constitui eroare judiciară, în ipoteza reglementată la lit. a) este necesară încălcarea cumulativă a dispozițiilor legale de drept material și procesual, deși neregularitățile procesuale constituie per se încălcări ale dispozițiilor de drept procesual, iar, în ambele ipoteze (lit. a) și b)) rezultatul trebuie să se materializeze într-o vătămare cumulativă a drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale persoanei. Or, o atare soluție normativă este contrară art. 1 alin. (5) din Constituție, în dimensiunea sa privitoare la calitatea legii, fiind caracterizată de arbitrariu și susceptibilă de a conduce la inaplicabilitatea textului în practică.

În al patrulea rând, considerăm că prin faptul că textul nu face referire la încălcarea unor drepturi și libertăți fundamentale, lăsând să se înțeleagă că încălcarea oricărui drept, indiferent de importanța acestuia, poate genera o eroare judiciară, precum și prin includerea încălcării intereselor legitime ale persoanei printre vătămările susceptibile de a atrage calificarea de eroare judiciară, definiția erorii judiciare nu este proporțională, putând duce la angajarea răspunderii patrimoniale a magistraților inclusiv pentru unele încălcări de o importanță redusă.

Or, această soluție normativă este contrară prevederilor art. 52 alin. (3) teza I din Constituție, potrivit căruia „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare”, astfel cum acesta a fost interpretat de Curte prin următoarele considerentele ale Deciziei nr. 45/2018:

„Constituţia prevede că statul răspunde pentru erori judiciare, noţiune care presupune o abatere de o anumită gravitate de la interpretarea şi aplicarea normelor legale, indiferent că sunt de procedură sau substanţiale, dar care produc consecinţe grave asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Dacă în privinţa drepturilor absolute orice abatere produce consecinţe grave, în privinţa altor categorii de drepturi fundamentale, legiuitorul trebuie să circumscrie condiţiile care, întrunite fiind, denotă o încălcare de o gravitate ridicată, aptă /capabilă să producă, la rândul ei, o vătămare de o anumită intensitate.”

În al cincilea rând, condiția impusă de către legiuitor prin modificările aduse alin.(3) al art.96 lipsește de eficiență juridică întreg textul normativ, neclaritatea este evidentă dacă ne raportăm la voința legiuitorului de a defini exact pentru a putea sancționa eroarea judiciară, prin angajarea răspunderii juridice atât a statului cât și, in plan subsecvent și ca o consecință a culpei sale juridice, a magistratului care se face vinovat de ocazionarea acelei erori judiciare.

Cităm: ,, Alineatul (3) al articolului 96 se modifică și va avea următorul cuprins:

,,(3) Există eroare judiciară atunci când:

a) S-a dispus în cadrul procesului efectuarea de acte procesuale ..., producându-se o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară;

b) S-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă ... vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară.”

Din interpretarea gramaticală a normei juridice mai sus criticate, rezultă că, fără tăgadă,  condiția impusă, vătămării survenite ca urmare a încălcărilor mai sus arătate in textul normativ,  prin propoziția atributivă ,,...(vătămarea) nu a putut fi remediată” este o condiție negativă care are un caracter absolut! Pentru a aplica textul de lege astfel modificat, judecătorul sesizat cu o cauză având drept capăt de cerere constatarea existenței erorii judiciare  fiind nevoit să interpreteze textul normativ, pentru a-l putea aplica, va fi constrâns să constate că eroarea de judecată(propriu-zisă !) există, dar pentru că la modul absolut ea ,,a putut să fie remediată” - remedierea prin exercitarea cailor de atac ordinare și extraordinare fiind ,,o posibilitate”, o garanție constituțională a exercitării dreptului fundamental la un proces echitabil, cf. prevederilor alin. 3 al art.21 din Constituția României– va concluziona că eroarea judiciară, așa cum este ea definită prin modificările aduse art.96 din Legea 303/2004, nu există pentru că ea a putut (și există întotdeauna această posibilitate...) fi remediată prin exercitarea unor căi de atac (ordinare și/sau extraordinare)!

Pe de altă parte, interpretarea sistematică și teleologică a tuturor normelor juridice care reglementează eroarea judiciară în dreptul nostru impun concluzia că legiuitorul nu a dorit să restrângă, să lipsească de efecte juridice instituția juridică a erorii judiciare! Probabil că cei care au inițiat, susținut și votat acest text normativ ar fi dorit să condiționeze angajarea răspunderii juridice pentru eroarea judiciară de existența unei vătămări ,, ...care nu a fost remediată”! Dar, această presupunere, această prezumție nu înlătură neconstituționalitatea acestei norme juridice!

Textul este neclar, impropriu, impredictibil în viitoarea sa interpretare și aplicare, așadar nu îndeplinește rigorile constituționale.

În al șaselea rând, definiția prevăzută la lit. b) naște posibilitatea de a se redeschide orice proces, încălcându-se astfel autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătorești definitive. Condiția ca vătămarea să nu fi putut fi îndreptată prin căile de atac este mult prea restrictivă și nu cuprinde situația în care vătămarea a putut fi contestată, sau chiar a fost contestată în căile de atac, dar nu a fost înlăturară, și nici ipoteza în care vătămarea s-a produs chiar în calea de atac.

Pentru toate acestea, solicităm Onoratei Curții Constituționale a României să constate că Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/ privind statutul judecătorilor și procurorilor (PL-x nr. 418/2017) este neconstituțională.

În drept, ne întemeiem sesizarea pe dispozițiile art.133 alin.(3) din Regulamentul Camerei Deputaților, cât și pe dispozițiile art. 15 alin. (1) și (2) din Legea 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.

ACTIVEAZĂ NOTIFICĂRILE

CITESTE SI

EXQUIS.RO

REVISTABLOGURILOR.RO

Fii la curent cu cele mai noi stiri.

Urmărește stiripesurse.ro pe Facebook

×
NEWSLETTER

Nu uitaţi să daţi "Like". În felul acesta nu veţi rata cele mai importante ştiri.