România, alături de Albania şi Turcia, a depus marţi dosarul multinaţional „Oya/ Găteala tivurilor, practica tradiţională de înfrumuseţare”, propus pentru înscriere pe Lista reprezentativă a patrimoniului cultural imaterial al umanităţii UNESCO. Dosarul a fost coordonat de Ministerul Culturii şi Turismului din Turcia.
Din grupul de lucru al României au făcut parte reprezentante ale unor ONG-uri cu activitate remarcabilă în transmiterea practicilor tradiţionale, în special în realizarea obiectelor de port popular. „Asociaţia Semne Cusute”, laureată a premiului „Europa Nostra”, a avut un rol central în coordonarea procesului complex de identificare şi documentare a acestei tehnici migăloase, care conferă rezistenţă, fineţe şi frumuseţe tivurilor, îmbinărilor şi marginilor cămăşilor şi altor textile tradiţionale lucrate manual. Li s-au alăturat ONG-ul „Mândra Project” (Zestre Contemporană) din Ţara Făgăraşului şi Asociaţia „ART - Meşteşugurile Prutului” din Iaşi, singurul ONG din România acreditat la Convenţia UNESCO din 2003. De asemenea, un rol determinant l-a avut participarea comunităţii etnice turco-tătare, reprezentată de Asociaţia „Cusături Dobrogene” şi de Uniunea Democrată Turco-Tătară, constituind un exemplu de bună practică în ceea ce priveşte participarea incluzivă şi evidenţiind contribuţia valoroasă a minorităţilor etnice la diversitatea şi bogăţia culturală a României. Ioana Baskerville, preşedinta Comisiei Naţionale pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial şi punct focal pentru Convenţia UNESCO din 2003, a asigurat suportul tehnic pentru acest demers.
Parte a proiectului european de cercetare Tracks4Crafts, „Asociaţia Semne Cusute” a realizat un proces de identificare şi analiză a pieselor valoroase reprezentative din colecţii muzeale, de la Muzeul Naţional al Ţăranului Român, Muzeul de Artă Populară din Constanţa şi Muzeul Judeţean Botoşani, până la muzee emblematice din străinătate, unde pot fi urmărite vechimea şi continuitatea acestei tehnici. Găteala tivurilor reprezintă o practică veche, atestată în spaţiul românesc şi integrată într-un areal cultural extins, care cuprinde zonele est-mediteraneene, balcanice, carpatic şi pontice. Din punct de vedere tehnic, aceasta constă într-o familie de procedee derivate din punctul de feston, aplicate pe marginea tivului rulat (specific etapelor mai vechi) sau împăturit (variantă mai recentă), realizate iniţial cu acul şi, ulterior, şi cu ajutorul croşetei.
În România, elementul se remarcă printr-o diversitate regională deosebită, atât la nivel tehnic, cât şi ornamental. În estul şi sudul ţării, tehnica este prezentă pe cămăşile bătrâneşti, bărbăteşti şi femeieşti, cu croi de tip tunică, decorate cu colţişori şi cheiţe elaborate, bogat ornamentate. În vest, în judeţele Arad, Bihor şi Sălaj, la spăcele se disting cheiţele specifice, late, lucrate cu acul. În centrul şi nordul Transilvaniei, precum şi în unele zone din vestul Olteniei şi sudul Banatului, se întâlnesc terminaţii de mâneci bogat ornamentate, realizate cu croşeta sau prin tehnici mixte, uneori policrome. În sudul Transilvaniei şi nordul Munteniei apar cheiţele pentru clin, cu noduri dispuse de-a lungul mânecii, executate cu acul în tehnici combinate. În Dobrogea, în comunităţile etnice turco-tătare, se evidenţiază tehnica oya, denumită astfel şi în Turcia, ilustrând conexiunile culturale mai largi ale acestui element.
România sărbătoreşte anul acesta 20 de ani de la adoptarea Convenţiei UNESCO din 2003. În acest context, prin această iniţiativă, Ministerul Culturii îşi reafirmă angajamentul de a înainta propuneri de înscriere pe Lista reprezentativă a patrimoniului cultural imaterial al umanităţii, în deplin acord cu spiritul Convenţiei: acela de a recunoaşte şi consolida rolul prioritar al comunităţilor patrimoniale şi al societăţii civile ca parteneri esenţiali în identificarea, cercetarea, interpretarea şi elaborarea planurilor de salvgardare. Este astfel susţinut un demers care trebuie să rămână în grija celor care practică, transmit şi valorizează acest patrimoniu zi de zi, dar mai ales a celor care îl vor duce mai departe. Această direcţie capătă o relevanţă sporită în contextul aderării recente a României la Convenţia de la Faro (Convenţia Cadru a Consiliului Europei privind valoarea patrimoniului cultural pentru societate), reafirmând rolul esenţial al comunităţilor în definirea şi gestionarea patrimoniului cultural.
Comentează