Iubitului nostru cler, cinului monahal şi drept‑credincioşilor creştini, har şi pace de la Dumnezeu, iar de la Noi arhierească binecuvântare!
Preacucernici şi jertfelnici preoţi din cuprinsul eparhiei noastre, iubiţi credincioşi, atât de încercaţi în aceste zile,
Hristos a înviat!
Trăim vremuri cum nu am mai trăit vreodată, vremuri de încercare şi de cernere pe care, fără ajutorul lui Dumnezeu, fără rugăciunile Maicii Domnului şi ale Sfinţilor nu putem şti cum le vom depăşi. Sunt timpuri în care nimic din ceea ce era nu mai este şi nimic din cele ce sunt nu vor mai fi la fel. Grele sunt clipele acestea nu doar pentru noi, ci pentru întreaga ţară, pentru lumea toată, însă tocmai acum se cuvine să nu uităm de cuvintele Sfântului Pavel – Apostolul neamurilor: Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine ne va sta împotrivă? (Romani 8: 31)
Astăzi, când natura întreagă sărbătoreşte Învierea lui Hristos, omenirea s‑a închis în sine, luptând cu boala, încercând să pună zăgaz molimei, să o domolească şi să o vindece. Medici, asistenţi medicali, voluntari, toţi cei implicaţi direct în lupta aceasta se străduiesc din răsputeri să aline şi să mângâie, jertfindu‑se pe ei, pentru ca omenirea să nu mai sufere. Cu adevărat, jertfă de laudă este aceasta şi toţi cei ce credem că în Hristos trăim, ne mişcăm şi suntem (Faptele Apostolilor 17:28), avem datoria de a ne ruga pentru ei şi de a‑i sprijini în truda lor. Sunt multe lucruri pe care doresc a vi le spune, lucruri pe care aş fi dorit să vi le grăiesc faţă către faţă, în sfintele biserici, însă iată că nu se poate.
Citește și: Ludovic Orban a luat foc! Șefii din Poliție i-au nesocotit ordinele
Totuşi, cuvântul scris îmi este acum toiag de sprijin şi nădăjduiesc că el vă va mângâia fie şi în parte pentru această suferinţă. Nu vin înaintea voastră cu sfaturi, căci acum nu de sfaturi avem nevoie, ci mă alătur cu rugăciune şi cu înţelegerea desluşită, pe cât mi‑a fost cu putinţă, a ceea ce ni se întâmplă.
PRIN SUFERINŢĂ NU PUTEM TRECE SINGURI
Este cel dintâi adevăr pe care se cuvine să‑l înţelegem şi să‑l punem la inimă. Da, boala nu poate fi biruită singuri fiind, ci numai împreună. Dumnezeu Cuvântul S‑a întrupat în smerenie şi singurătate, pentru ca noi să nu mai fim singuri. Pe cruce, Hristos a suferit singur, cerând iertare pentru toţi cei ce nu ştiu ce fac (Luca 23:34), pentru toţi cei care nu au înţeles şi nu înţeleg taina jertfei Sale. Nu a suferit însă în zadar, ci ca să biruiască moartea şi păcatul, să zdrobească peceţile ferecate ale iadului, să zdrobească lacătele neascultării şi să ne întoarcă, făpturi înnoite întru Lumina Învierii, către Părintele Ceresc. Prin Învierea Sa, Hristos nu a mai îngăduit ca omul să rămână singur, doar el în izolarea sa. Ne‑a dăruit comuniunea în rugăciune, în Biserică, împărtăşindu‑Se pururi fiecăruia, trup adevărat şi sânge adevărat, ca să fim pecetluiţi în viaţa cea nouă şi călăuziţi de Duhul Sfânt. De aceea, câtă vreme ne socotim Biserica vie a lui Hristos, nu putem rămâne singuri, chiar şi în necazuri şi nevoi.
Suntem împreună, oamenii şi lumea întreagă, adunaţi în jurul tainei Învierii, după cum ne învaţă Sfântul Grigorie Teologul:
„Astăzi sărbătorim însăşi Învierea, care nu mai este nădăjduită, ci de‑a dreptul înfăptuită şi care aduce în juru‑i lumea întreagă”1.
Citește și: Trăiască banii de la stat! O firmă controlată de către Sebastian Ghiță dă lovitura pe timp de pandemie!
Învierea lui Hristos este temelia credinţei şi vieţuirii noastre, iar lumina acesteia pecetluieşte pe veci rugăciunea noastră, ascultarea în necazuri şi în bucurii, Biserica ‑ locaşul nostru, al
tuturor, casa şi familia fiecăruia. Sigur că ne‑am însingurat din pricina bolii, lucrând astfel cu prudenţă şi cu dreaptă‑socoteală, pentru a evita răspândirea ei, însă nu am fost, nu suntem şi nu
vom fi singuri niciodată, câtă vreme Hristos este împreună cu noi. Au fost clipe de cumpănă, preoţi şi credincioşi slujind afară, în condiţii nu tocmai potrivite, au fost clipe de adâncă tristeţe în
care am slujit singuri, fără dumneavoastră, însă, oare, am fost cu adevărat singuri? Izolarea impusă de starea de boală ne‑a făcut să înţelegem că, rămânând tari în credinţă, nu putem fi niciodată singuri. Acolo unde glasurile dumneavoastră nu au cântat imnurile de slavă, au cântat îngerii, îngenuncherea preoţilor în sfintele altare a fost şi îngenuncherea dumneavoastră, rugăciunea rostită de ei a fost şi rugăciunea dumneavoastră. Toate acestea ne arată cu prisosinţă că nu am fost niciodată singuri. Am intrat cu lacrimi de tristeţe în sfântul altar şi ne‑am întors cu lacrimi de bucurie, pentru că atunci când uşile zămislite de mâini omeneşti au fost ferecate, s‑au deschis uşile inimilor noastre, iar Hristos Împăratul a intrat întru slavă şi rămâne cu noi de‑a pururi. Nu, nu am fost niciodată singuri şi nu vom fi vreodată singuri, ci împreună cu Hristos acum şi în veci!
Şi dacă Hristos rămâne cu noi, cum putem oare să‑i lăsăm singuri pe cei de lângă noi, nu doar pe cei bolnavi, ci pe toţi cei cuprinşi în această perioadă de încercare? Noi nu avem priceperea
medicilor, nici a tehnicii şi a ştiinţei, ci pe aceea a medicinei duhovniceşti, a tămăduirii sufletelor, a îndreptării cugetelor şi vieţii întregi. De aceea, am lucrat şi lucrăm ceea ce se cuvine cu
prisosinţă în aceste zile: ne rugăm pentru toţi cei încercaţi, cu îngenuncheri şi cu lacrimi, cerem întărirea lor, putere pentru cei slăbiţi, curaj pentru cei înfricoşaţi, linişte pentru toţi cei cuprinşi
de disperare.
DARUL RĂBDĂRII
Iubiţii mei,
Nu ştim cât va dura această perioadă. Dacă Dumnezeu va îngădui o perioadă mai lungă, atunci ea trebuie înţeleasă nu ca pedeapsă, ci ca întărire în faţa ispitelor şi provocărilor, iar dacă boala va înceta curând, aceasta este tot prin lucrarea Preasfintei Treimi. Dacă este totuşi o lecţie de predat, aceea este lecţia răbdării, însă nu noi suntem învăţătorii, ci boal însăşi. Ea ne aminteşte cât de trecători suntem, cât de slabi şi, din păcate, cât de dezbinaţi. În astfel de momente, solidaritatea şi răbdarea ar trebui să ne fie spre sprijin şi întărire, însă uităm adesea că le avem la îndemână. Cu toţii am urmărit cu înfrigurare ceea ce se întâmplă în lumea întreagă. Se vorbeşte despre cooperare, însă unitate nu mai este. Se discută despre răbdare, însă mai toţi par că şi‑au pierdut‑o. De ce? Pentru că foarte mulţi au pierdut legătura cu Hristos. Fără El, viaţa şi lumea ne sunt închise, trăim cele ale trupului, fără să ţinem seama de suflet. Ne bucurăm de creşterea lumii acesteia, însă am uitat de Împărăţia lui Dumnezeu. Când cele ale lumii, însă, vor trece, cum vom rămâne oare, de vreme ce noi l‑am pierdut pe Hristos? Ne vom lăsa pradă deznădejdii, vom
dispera, vom striga împotriva lui Dumnezeu? Să nu fie! Căzuţi fiind, Hristos ne stă aproape şi ne ridică pe fiecare în parte şi pe toţi, împreună, în Biserica Sa. În ridicarea aceasta învăţăm lecţia răbdării şi înţelegem că darul dumnezeiesc se câştigă prin trudă şi stăruinţă, prin nădejde nestrămutată şi prin răbdare.
Da, fraţilor, suntem chemaţi să învăţăm lecţia răbdării! Nu vorbesc despre lucruri abstracte, ci despre realităţile în care trăim. Avem nevoie de răbdare unii cu ceilalţi, avem nevoie de ea în fiecare moment al existenţei, înţelegând, pe de o parte, că ea aduce cu sine darul lucidităţii şi al echilibrului, iar pe de altă parte, ne vindecă de egoism. Într‑adevăr, în astfel de vremuri egoismul îşi poate face sălaş durabil, de nu vom fi cu luare aminte. Tratamentul medical, alimentele, siguranţa, confortul, liniştea, pe toate acestea vom fi ispitiţi să le cerem doar pentru noi, fără să ne pese de ceilalţi, ca şi cum am fi singurii oameni de pe pământ. Odată căzuţi într‑o asemenea ispită, cu greu ne vom mai ridica! Şi de‑am avea toate cele necesare, suficient de multe încât să dăm şi altora, să nu fim orbiţi de duhul acesta al răutăţii, preferând să ne închidem în noi şi refuzând să privim nevoile şi suferinţele celor din jurul nostru.
Unii vor plânge şi vor striga, socotind că nimic din ceea ce au nu este de ajuns, uitând că, dincolo de zidurile înalte ale egoismului lor, se află o lume care suferă şi cere ajutor.
Cum vom lupta însă cu o asemenea tentaţie şi cum vom dobândi nădejdea şi răbdarea? Dumnezeieştile Scripturi ne învaţă răbdarea lui Iov cel mult pătimitor care, chiar şi în cel mai crunt
necaz, nu înceta să rabde şi să‑i mulţumească lui Dumnezeu.
Asemenea, Sfântul Ioan Cel cu Gură de Aur ne îndemna cu inspirate cuvinte: „şi tu, o, iubitule, când de multe ori eşti cuprins de boală sau de friguri sau de dureri, şi usturimea te sileşte să
zici ceva de hulă, de te vei stăpâni pe tine şi vei mulţumi şi vei proslăvi pe Dumnezeu, aceeaşi plată vei lua ca dreptul Iov”2 . Veţi spune, însă, că nu este cu putinţă! Vă îndemn însă să vă priviţi
pe fiecare dintre dumneavoastră. Nu aţi rămas în case, deşi v‑aţi fi bucurat de frumuseţea primăverii? Nu aţi renunţat să vă mai vizitaţi prietenii şi chiar pe cei din familie, tocmai pentru a nu
exista pericolul molipsirii? Suntem mai puternici decât ne putem închipui, mai ales în faţa necazurilor şi bolii, iar puterea aceasta nu vine doar din echilibrul vieţii noastre, ci este darul lui Dumnezeu.
Aţi putea adăuga, de asemenea, că este uşor să vorbim despre răbdare în ceea ce priveşte izolarea, însă nu şi atunci când apare boala. Ei bine, răbdarea, mai ales răbdarea în boală este posibilă. Mai mult decât atât, este necesară. Rezistând, nu disperăm şi nu cădem în deznădejde. Răbdând, îi ajutăm pe cei ce încearcă să ne ajute, pe cei din familie şi pe medici. Când răbdarea
aceasta este însoţită şi de rugăciune, atunci o astfel de nevoinţă nu poate rămâne fără rezultat.
Nu pot încheia gândurile aceastea despre răbdare, fără să nu mă gândesc la Luminatul Praznic al Învierii. Da, îl sărbătorim separaţi trupeşte unii de ceilalţi. A fost şi este greu pentru cei mai
mulţi dintre noi, însă nu ne oferă, oare, Învierea lecţia cea mai bună a răbdării? Sărbătoarea rămâne aceeaşi, luminoasă şi plină de slavă, Ziua Învierii în care toate se fac noi, Ziua Învierii ce ne
este dăruită fiecăruia dintre noi după putinţa înţelegerii noastre. Ziua aceasta nu este însă doar pentru noi, cei ce credem, ci pentru lumea întreagă, pentru cei aflaţi în îndoială, pentru cei cu inima împietrită, potrivnici lui Hristos şi Bisericii, pentru cei indiferenţi, ce consideră Sărbătoarea Sărbătorilor drept obicei învechit, din alte timpuri. Şi pentru aceştia Hristos a înviat şi pe fiecare dintre ei îi aşteaptă cu răbdare să se întoarcă spre Adevăr şi să înceapă lupta cea bună. Nu este oare răbdarea lui Hristos o minunată lecţie pentru răbdarea cea omenească? Prin urmare, fraţilor, să nu ne lăsăm pradă deznădejdii şi să ne ostenim să ne întărim în răbdare, ca să putem rămâne mereu împreună şi, împreună fiind, să putem mărturisi „Hristos a înviat!”.
RUGAŢI‑VĂ NEÎNCETAT!
Preaiubiţi fraţi întru Hristos, Călăuza bună a răbdării este rugăciunea. Fără ea, răbdarea devine încrâncenare, sensibilitatea slăbeşte, nădejdea devine resemnare, dragostea se transformă în furie. Nu este întâmplător că Sfântul Apostol Pavel îi învaţă pe creştinii din Tesalonic să se roage neîncetat (I Tes. 5:17). Veacul Sfinţilor Apostoli este unul al încercărilor de tot felul, al condamnărilor şi persecuţiilor, al muceniciei. Dacă în asemenea împrejurări, creştinii se adunau în rugăciune, nădăjduind în dragostea dumnezeiască mântuitoare, cu atât mai mult astăzi, când acele vremuri au apus demult. Într‑adevăr, suntem chemaţi să ne rugăm fierbinte, să ne rugăm neîncetat, pentru noi, pentru cei de aproape şi pentru cei de departe, pentru lumea întreagă. De nu vom şti să ne rugăm, avem Dumnezeieştile Scripturi în ajutor, avem scrierile Sfinţilor Părinţi, avem sfaturile duhovnicilor pe care astăzi le putem dobândi cu uşurinţă, prin intermediul instrumentelor de comunicare. Două lucruri nu ne vor fi puse însă la dispoziţie: stăruinţa şi duhul rugăciunii.
Fără îndoială, în aceste momente de cumpănă s‑ar cuveni să stăruim în rugăciune, să îndreptăm mintea la Dumnezeu şi să cerem izbăvire. Putem însă, oare, să facem acest lucru? Tulburarea lumii a adus tulburare şi în inimile noastre. Cuvintele rugăciunii rămân încremenite pe buze, iar mintea şi inima par să nu ne mai asculte şi să se îndrepte spre necazurile lumii acesteia. Spaima, neliniştea, nesiguranţa, toate acestea ne fac adesea rugăciunea imposibilă. De vom îngădui acestui duh vremelnic să pună stăpânire pe mintea noastră, gândul cel bun al rugăciunii nu va mai rodi, iar inima se va împietri, preferând vorbele părelnice ale veacului, în locul învăţăturii mântuitoare. Îi vom putea sta împotrivă? Fără îndoială, da! De vă veţi simţi, fraţilor, neputincioşi în lucrarea rugăciunii, să nu deznădăjduiţi. Continuaţi şi ţineţi cuvintele rugăciunii măcar pe buze, pentru ca de acolo mintea să le culeagă, asemenea unor seminţe rodnice şi să le sădească în inimă unde vor odrăsli însutit.
Nu ştiţi cuvintele rugăciunii? Să nu vă fie aceasta piatră de poticnire. Îndreptaţi mintea către Dumnezeu şi cereţi, după putinţă, să vă lumineze pentru a înţelege că rugăciunea nu este doar o înşiruire de vorbe frumoase, ci convorbire adevărată cu Dumnezeu. Spuneţi‑I păsurile şi neliniştile voastre, bucuriile şi neîmplinirile. Cereţi‑I ajutorul şi ocrotirea, însă nu după planurile şi rânduielile omeneşti, ci după rânduiala Sa cea veşnică. Şi dacă nici acestea nu le veţi putea îndeplini, căzând în genunchi, rugaţi‑L astfel: Doamne, iată‑mă înaintea Ta, fă cu mine după cum voieşti.
Toată această osteneală nu va rămâne nerăsplătită, pentru că mult poate rugăciunea stăruitoare. În sufletul celui ce se roagă neîncetat se sădeşte lumina Învierii, harul dumnezeiesc lucrează în el şi împreună cu el, transformându‑i întreaga existenţă în Zi a Învierii.
De aceea, mulţi dintre părinţii nevoitori se salutau, nu doar în zilele luminatului Praznic, cu salutul „Hristos a înviat!”, ci în toată vremea şi în tot ceasul, bucurându‑se de binecuvântarea dumnezeiască. Nu multora ne este dat însă să ajungem la starea aceasta. Vom fi, cumva, nevrednici? Nicidecum! Rugăciunea aduce linişte şi pace în inimi, alungă cearta şi dezbinarea, limpezeşte mintea şi întăreşte cugetul, dă putere voinţei să lucreze în bună rânduială. Sărbătoarea Învierii vă găseşte astăzi retraşi în case.
Înarmaţi‑vă cu rugăciunea împotriva întristării! La masa pascală, împreună, mulţumiţi Domnului pentru toate. Cântaţi „Hristos a înviat!” fără teamă, ca neajunsurile acestei vremi să fie date uitării.
Staţi la rugăciune, soţ, soţie şi copii, fără stânjeneală şi fără reţinere. Duhul veacului acestuia ne‑a îndemnat să stăm departe de cele ale Bisericii, însă iată că acum este vremea să facem din casele noastre loc de rugăciune. Amintiţi‑vă de bunicii dumneavoastră, de rostul lor şi de felul lor de a fi. Începeau ziua cu Dumnezeu pe buze şi o încheiau cu rugăciune de mulţumire către Dumnezeu pentru purtarea Sa de grijă. Ei au trecut prin vremuri mai grele decât noi ‑ războaie, foamete, boli cumplite, regimuri totalitare – şi le‑au biruit nu prin încrâncenare, ci prin stăruinţă, avându‑l pe Hristos alături.
Dacă ei au reuşit, de ce nouă ne‑ar fi cu neputinţă? Nu uitaţi să vă rugaţi şi pentru cei ce nu se mai pot ruga, dar şi pentru cei ce, având această putinţă, refuză să o facă! Rugaţi‑vă pentru cei bolnavi, ca Bunul şi Milostivul Dumnezeu să le dea putere să învingă suferinţa şi neputinţele de tot felul! Rugaţi‑vă pentru cei ce se ostenesc, încercând să oprească răspândirea acestei molime!
Rugaţi‑vă pentru preoţi şi pentru părinţii din mănăstiri, ca Domnul Dumnezeu să le dea putere să‑şi continue slujirea şi Dumnezeiasca Liturghie. Rugaţi‑vă pentru cei adormiţi, ca sufletele să le fie aşezate în ceata celor drepţi. Rugaţi‑vă neîncetat, fraţilor, pentru ca să trecem neînfrânţi prin această urgie şi să putem da răspuns bun înaintea lui Dumnezeu pentru noi şi pentru lumea întreagă. Rugaţi‑vă pentru
ca mintea şi inima să ne rămână alături de Dumnezeu, Părintele şi Tămăduitorul sufletelor şi trupurilor.
BISERICA ŞI DUMNEZEIASCA LITURGHIE
Iubiţi fraţi şi surori,
Măsurile luate împotriva molimei au vizat şi Biserica: s-a limitat participarea credincioşilor la Sfintele Slujbe, astfel că, în cea mai mare parte a Postulului Mare, preoţii au slujit, lipsiţi fiind de prezenţa dumneavoastră. Nădăjduiesc însă că le‑aţi fost alături şi că rugăciunile şi gândurile voastre bune i‑au însoţit pe tot acest parcurs. Asemenea, noaptea Învierii nu a fost însoţită de făcliile dumneavoastră, însă Lumina lui Hristos,
Lumina neînserată a Învierii ne‑a mângâiat pe toţi, un trup duhovnicesc, trupul Bisericii. Sfânta Liturghie nu a încetat acum, după cum n‑a încetat vreodată în istorie. Biserica fără Liturghie nu este cu putinţă, după cum nici Liturghia fără Biserică nu este de înţeles. Mulţi am reuşit să ne spovedim, să ne curăţim de păcate şi să primim Sfânta Împărtăşanie. În aceste momente, nu este leac mai puternic decât cuminecarea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, iar Domnul Dumnezeu nu a îngăduit ca aceasta să fie oprită.
Perioada aceasta ne‑a făcut să înţelegem că Biserica suntem noi, cler şi credincioşi, ce ne rugăm împreună, mărturisim dreapta credinţă şi ne împărtăşim din Sfintele Taine, indiferent de condiţiile vitrege în care ne petrecem viaţa. Multe biserici s‑au clădit, şi acest lucru este cu dreptate, însă când vitregiile vremurilor au impus închiderea sfintelor lăcaşuri, am demostrat că Biserica nu poate fi mărginită de ziduri şi nu poate fi constrânsă de părerile şi rânduielile lumeşti. Ea este trupul tainic al lui Hristos şi fiecare dintre dumneavoastră sunteţi mădulare ale acestui trup, mădulare ce nu au încetat vreodată Liturghia şi rugăciunea, nevoinţa duhovnicească şi slujirea aproapelui. Biserica este vie, pentru că viu este Dumnezeu şi pentru că vii sunteţi dumneavoastră, în Hristos Domnul.
Legile date în această perioadă să nu vă fie piatră de poticnire!
Ele nu trebuie înţelese ca fiind împotriva noastră, ci ca măsuri necesare pentru limitarea acestei boli. Şi chiar dacă mulţi se vor fi îndoit de folosul Bisericii, noi suntem datori să le demonstrăm contrariul. Trupul şi Sângele Domnului nu pot fi contaminate, după cum untdelemnul nu poate fi amestecat cu apa. Sfinţenia nu are părtăşie cu păcatul, nici credinţa tare cu necredinţa şi cu îndoiala. Puterea lui Dumnezeu lucrează dincolo de limitările materiei, bunătatea dumnezeiască nu cunoaşte poticnire, nici nu poate fi supusă vreunei reguli omeneşti. De aceea, vă îndemn să rămâneţi tari în credinţă şi să nu vă temeţi, căci Hristos este de faţă, Doctorul sufletelor şi al trupurilor, Părintele iubitor ce‑şi primeşte pururi fiii rătăcitori.
Sunt încredinţat că toţi veţi cânta „Hristos a înviat!” în casele domniilor voastre, astfel că Lumina Învierii ne va cuprinde pe toţi şi, prin ea, vom spori în nădejde şi dreaptă socotinţă. În momentele acestea rămâneţi aproape de cei dragi, de cei ce vă sunt aproape şi de cei de departe, rămâneţi aproape de cei bolnavi şi de medicii care îi tratează, rămâneţi aproape de Hristos, pentru că la El este vindecarea şi îndreptarea. De vă sunt inimile grele, să nu plângeţi, căci nu se cuvine să ne întristăm într‑o asemenea zi. Priviţi lumea, priviţi natura cum se bucură de darul Învierii şi nu deznădăjduiţi.
Toate acestea vor trece, după cum toate cele ale lumii trec, însă este important cum vom parcurge noi acest răstimp de încercare.
Alăturaţi‑vă în rugăciune, preoţi şi credincioşi, pentru ca umbra suferinţei şi a neputinţei să nu ne cuprindă şi să rămânem o turmă şi un păstor, Hristos Împăratul cerului şi al pământului. Iar dacă uşile cele lumeşti vor rămâne închise, nu uitaţi că Liturghia şi Dumnezeiasca Împărtăşanie rămân pururi deschise, înălţându‑ne de la pământ la cer şi de la moarte la viaţă. Puneţi la inimă cuvintele Domnului: Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea (Ioan 16:33).
SLUJIRE ŞI FILANTROPIE
Dreptmăritori creştini,
Izolarea nu presupune încetarea oricărei activităţi şi cu atât mai mult încetarea legăturii cu cei de lângă noi.
Deşi simplă la prima vedere, starea de izolare poate avea efecte nebănuit de complexe. Ea poate provoca nelinişte şi spaimă, stări de nervozitate prelungite şi, nu de puţine ori, se poate ajunge la depresie. Pentru a evita aceste situaţii se cuvine să nu neglijăm comunicarea şi mai ales comuniunea. Un telefon, un mesaj, un gând bun transmis prin intermediul diferitelor mijloace de comunicare pot ajuta enorm. Bătrânii sunt cei mai expuşi în asemenea împrejurări şi, în condiţiile în care ei sunt principalii afectaţi de noul virus, este de la sine înţeleasă teama şi chiar spaima cu care îşi duc viaţa în spaţiul închis al casei şi gospodăriei. Ei sunt cei dintâi către care se cuvine să ne îndreptăm gândul şi pe care să‑i cercetăm, mai ales acum, la Sărbătoarea Învierii. Casele lor nu vor mai fi în acest an pline de glasurile copiilor şi nepoţilor. Cozonacii, pasca şi ouăle roşii se vor pregăti şi în anul acesta, însă mai puţine, iar masa de Paşte nu va mai fi atât de bogată. Într‑adevăr, pentru mulţi dintre bătrâni, perioada aceasta va fi dificil de depăşit. Tocmai de aceea, vă îndemn să luaţi aminte la părinţii şi bunicii dumneavoastră, dar şi la toţi bătrânii singuri şi uitaţi de toată lumea. Un astfel de lucru este dureros şi nu trebuie să lăsăm ca acesta să se întâmple. Nu este nevoie de eforturi economice susţinute, pentru că merindea celor în vârstă este mai degrabă atenţia şi vorba bună, decât masa îmbelşugată.
Cuvântul şi întărirea dumneavoastră îi pot menţine şi pe ei, îi pot îmbărbăta, le pot întări nădejdea că toate acestea vor trece şi că‑şi vor putea vedea sănătoşi pe cei dragi.
Grija noastră trebuie să se îndrepte, de asemenea, spre cei din spitale. Este cumplit să te afli pe patul de spital, luptând cu boala, fără ca familia şi prietenii să‑ţi poată fi într‑adevăr aproape.
Este nespus de dureros să realizezi că nu doar tu ai fost infectat, ci, prin tine, toţi cei din apropierea ta. Pe lângă boală şi frică se adaugă şi vina, ce macină şi lasă urme adânci. Cu toţi aceştia se cuvine să nu pierdem contactul. Prin intermediul medicilor şi asistenţilor, ei trebuie să fie conştienţi că le suntem mereu alături, că în fiecare momente există o soţie, un copil, un tată, o mamă, un prieten care se roagă pentru ei. În rugăciunile noastre trebuie să‑i includem de fiecare dată şi pe medici şi asistenţi. Voi repeta povaţa aceasta ori de câte ori voi avea ocazia. Priceperea şi devotamentul lor nu trebuie puse la îndoială, nu mai este vreme de resentimente, de animozităţi şi de idei preconcepute. Toţi aceşti oameni merită nu doar admiraţia noastră, ci şi susţinerea noastră. Sigur că nevoile pentru spitale sunt multe, însă fiecare, după putinţă, poate ajuta.
Pornind de la propria protejare, pentru a nu înmulţi numărul bolnavilor, până la asigurarea de echipament medical, de hrană şi de spaţii de carantină, toate acestea trebuie să se afle permanent în atenţia noastră. Până la urmă, în lupta aceasta împotriva noului virus suntem angajaţi toţi, nu doar cei ce lucrează în spitale.
Episcopia Giurgiului a răspuns de la început acestei chemări, asigurând prin intermediul atelierului de croitorie ce funcţionează în cadrul Mănăstirii Sf. Ioan Rusul din localitatea Slobozia, halate medicale, măşti de protecţie care au fost oferite Direcţiei de Sănătate Publică Giurgiu. De asemenea, protoieriile şi mănăstirile au pus la dispoziţie spaţii de carantină, în cazul în care numărul bolnavilor va depăşi numărul de locuri existente în cadrul instituţiilor spitaliceşti. În fiecare parohie, preoţii, împreună cu voluntarii încearcă să ducă alimente şi medicamente bătrânilor şi celor în imposibilitate de deplasare, iar cantina socială a Bisericii „Sfânta Treime” din Giurgiu pregăteşte zilnic zeci de meniuri care sunt distribuite Direcţiei de Sănătate Publică Giurgiu. Nu vă spunem lucrurile acestea spre laudă, ci pentru a înţelege că Biserica nu este nicidecum piatră de poticnire împotriva dezvoltării, ci punct esenţial de reper în tot ceea ce înseamnă activitatea socială. Biserica a construit şi construieşte spitale, sprijină activitatea medicală şi o susţine necondiţionat în lupta ei împotriva bolilor de tot felul.
Dragii mei preoţi şi credincioşi,
Să nu dăm prilej fricii şi tristeţii să ne cuprindă! Suntem în faţa unor vremuri greu de desluşit fără rugăciune şi dreaptă socoteală. Vă îndemn, aşadar, să respectaţi întru totul hotărârile luate de autorităţile competente pentru stoparea şi tratarea acestei boli. Rămâneţi în comuniune unii cu ceilalţi şi nu vă pierdeţi nădejdea. Rugăciunea şi gândul cel bun pentru cei în suferinţă să nu se depărteze de la voi. Lucraţi în numele lui Hristos Domnul, după cum El Însuşi lucrează şi se milostiveşte de fiecare dintre noi. Prăznuiţi Învierea cu bucurie şi fiţi cu luare aminte la starea în care ne va afla sfârşitul acestei pandemii. Nădăjduiesc să ne înfăţişăm mai buni şi mai apropiaţi unii de ceilalţi, în bisericile noastre, din nou pline, mai râvnitori în rugăciune şi în fapta cea bună.
Cu aceste gânduri şi poveţe duhovniceşti, Vă îmbrăţişez pe toţi, în dragostea lui Hristos şi Vă pomenesc în rugăciunile mele, după cum am nădejdea că şi eu voi afla un loc în rugăciunile frăţiilor
voastre. Sărbătoarea Învierii să Vă lumineze casele şi sufletele, să Vă dăruiască sănătate, pace, bucurie şi spor în tot ceea ce este bun şi folositor pentru mântuire, pentru familiile dumneavoastră, pentru Biserica şi neamul nostru românesc, Să vă întărească şi să vă ocrotească de toată mânia, primejdia şi necazul!
HRISTOS A ÎNVIAT!
Comentează