Premium
Scriitorul Cătălin Sturza a reacționat, pe Facebook, după ultimele atacuri ale lui Cristian Tudor Popescu la adresa Bisericii Ortodoxe, a Patriarhului Daniel și credincioșilor:
"„Definiția adevăratului sălbatec este aceasta: că râde atunci când te rănește; și urlă și se tăvălește atunci când îl rănești tu.”
G.K. Chesterton
Săptămâna trecută Cristian Tudor Popescu a scris unul din articolele care vor intra în istoria universală a infamiei Internetului (și nu numai), numindu-i „vite” pe toți creștinii ortodocși din România, „șarlatan” pe Patriarhul Daniel și etichetând moaștele sfinților drept „hoituri”. A urmat o reacție fermă din partea dlui Vasile Bănescu, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, care a catalogat această ieșire (și altele asemănătoare) drept „zvârcolirea unor inși desfigurați de grimase de ură incontrolabile care nu au nici cea mai vagă idee despre istoria reală, frecvent însângerată a României creștine, a creștinismului și a Bisericii Ortodoxe.” Dl Bănescu a mai observat că CTP este același jurnalist care în 1990 îi demoniza și „răstignea public” pe protestatarii „reali și curați” din Piața Universității, unde „comunismul travestit în democrație era denunțat lucid”.
A urmat ceea ce era absolut previzibil. O parte a presei l-a acuzat (culmea) pe Vasile Bănescu de agresiune, reclamând un „răspuns dur, plin de jigniri” din partea purtătorului de cuvânt al Patriarhiei. Și a scos la înaintare clișeele de rigoare, cu care ne-am obișnuti în ultimii ani; că BOR ar face, prin asta, politică, implicându-se în campania electorală (?) și că prin poziția fermă „nu ține pasul cu nevoile reale ale societății” și că „divizează societatea”.
De când o fi enunțarea unor fapte sinonimă cu jignirea? Majoritatea lucrurilor enunțate de dl Bănescu sunt fapte: de la grimase (la propriu și la figurat; dacă nu mă credeți, priviți poza alăturată), la textul venal și plin de ură, la articolele și spusele CTP-ului din 1990 cu privire la protestatarii din Piața Universității. Nu este relevant să știm sau să ne amintim cine sunt jurnaliștii și formatorii de opinie, mai ales când aceștia comit atacuri demne de propaganda veninoasă a anilor 1950? De ce ar fi această reacție „implicare în campania electorală” – sau ce ar trebui să facă BOR (sau oricare altă biserică sau cult) pentru a nu „influența politica”? Să se închidă într-o rezervație, unde să se ocupe doar de gesturi caritabile și să discute despre câți îngeri pot sta în echilibru pe vârful unui ac? Și dacă reacția dlui Bănescu „divizează societatea”, oare opinia unui jurnalist foarte vizibil, cel mai cunoscut jurnalist român, după unele sondaje, care jignește incalificabil categorii largi de oameni nu divizează societatea?
Ce clișee răsuflate și ce pretexte obosite pentru a te tăvăli pe jos și a te victimiza penibil. Exact așa cum descria Chesterton: „râde atunci când te rănește; și urlă și se tăvălește atunci când îl rănești tu.”
Încă ceva despre smerenia creștină și ideea că în toate situațiile creștinul ar trebui să întoarcă „celălalt obraz”. Să întorci celălalt obraz nu înseamnă să fii, la nesfârșit, sacul de box și ținta bullyingului tuturor inșilor „mici și veninoși” (sic!) din spațiul public. Să întorci celălalt obraz înseamnă exact asta: să întorci obrazul și să îți privești în ochi adversarul, după ce ai fost pălmuit. Să îl faci să devină conștient de prezența ta. Să îl privești cu demnitate, în față. Creștinii or fi oi în turma Domnului (nu vite!), dar nicăieri nu le cere Hristos să fie oi proaste – cum bine sublinia și părintele Nicolae Steinhardt. Hristos le cere ucenicilor săi să fie „blânzi ca porumbeii” și „înțelepți ca șerpii”; să fie fermi și demni. Pentru creștini demnitatea este o condiție esențială. Creștinul este, dacă vreți, gentlemanul prin definiție.
Cardinalul britanic John Henry Newman descria astfel reacția gentlemanului creștin în disputele publice: „trebuie să fie pe cât de simplă, pe atât de puternică; pe cât de scurtă, pe atât de decisivă.” Nicăieri nu e vorba de a întoarce pur și simplu celălalt obraz. Nu întâmplător îl citez pe cardinalul John Henry Newman. Nu doar pentru că e primul britanic ridicat de la înălțimea altarelor catolice după cei 40 de martiri executați în secolul XVI, în timpul Reformei lui Henric al VIII-lea; ci și pentru că a fost canonizat anul trecut (în 2019) de Papa Francisc, în prezența Prințului Charles. Pune oare cineva la îndoială această definiție a gentelmanului creștin, dată de cardinalul John Henry Newman?", a scris Cătălin Sturza, pe facebook.
