DESCARCĂ APLICAȚIA: iTunes app Android app on Google Play Windows Phone Store
CELE MAI NOI ȘTIRI ȘI ALERTE BREAKING NEWS: ACTIVEAZĂ NOTIFICĂRILE

Recomandare de carte: 'După război la Paris. Cronica anilor regăsiți', de Serge Moscovici

europafm.ro
carte

„La Paris, împărtășeam condiția de apatrizi – mai bine spus, de apatriați –, dat fiind că toți trei eram refugiați evrei români fără întoarcere, fără familie și fără nici un ban.”

Serge Moscovici (1925, Brăila – 2014, Paris) este unul dintre fondatorii psihologiei sociale europene și se numără printre principalii teoreticieni ai ecologiei politice. Din 1979, a fost director al Laboratorului European de Psihologie Socială. Ofițer al Legiunii de Onoare și doctor honoris causa al London School of Economics, al Instituto Superior de Ciências do Trabalho e da Empresa din Lisabona, al Universidad Nacional Autónoma de México, precum și al universităților din Bologna, Brazilia, Bruxelles, Buenos Aires, Évora, Geneva, Glasgow, Iași, Jönköping, Pécs, Roma, Sevilla și Sussex. Dintre numeroasele sale lucrări, au mai apărut în românește, tot la Editura Polirom: Psihologia socială sau mașina de fabricat zei, Psihologia socială a relațiilor cu celălalt, Cronica anilor risipiți. Povestire autobiografică, Urmele timpului. Iluzii românești, confirmări europene (Serge Moscovici în dialog cu Adrian Neculau), Metodologia științelor socioumane (coord. împreună cu Fabrice Buschini), Influență socială și schimbare socială, Psihologia socială modernă. Istoria creării unei științe sociale internaționale (în colaborare cu Ivana Marková), potrivit mediafax.ro.

Scriu editorii: „După apariția în 1997 a Cronicii anilor risipiți, în care își rememorează tinerețea petrecută în România, Serge Moscovici a lucrat la o urmare a acestei cărți autobiografice, pe care însă nu a mai reușit să o ducă la bun sfârșit. Însemnările și ciornele sale au fost reunite în volum de Alexandra Laignel-Lavastine, care oferă publicului o primă reconstituire a anilor de formare umană și intelectuală al celui ce avea să devină unul dintre marile nume ale psihologiei sociale și un precursor al ecologiei politice. Ajuns în 1948 la Paris după ce străbate Europa devastată de război, tânărul Moscovici va izbuti să învingă izolarea, apropiindu-se de alți doi evrei săraci și dezrădăcinați ca și el, cu care va lega o prietenie pe viață. Unul este Isac Chiva, născut la Iași, cel care va deveni mâna dreaptă a lui Claude Lévi-Strauss, iar celălalt Paul Celan, originar din Cernăuți, considerat în scurtă vreme unul dintre marii poeți ai secolului XX. Împreună, vor descoperi mediul boem al Cartierului Latin, traiul în hotelurile ieftine și viața de noapte a Parisului, cu cluburile de jazz și cabaretele sale, dar și prietenia și emulația intelectuală. Iar Mosco își va împlini visul de a deveni om de carte, absolvind cursurile Institutului de Psihologie pentru a ajunge apoi să lucreze la Sorbona, CNRS și EHESS, acolo unde a abordat și aprofundat problemele definitorii pentru gîndirea sa: simțul comun, enigma mulțimilor, puterea minorităților, condiția de paria.”

Împreună cu cei tovarăși ai săi din primii ani, Serge Moscovici alcătuia, după cum își amintește, un „trio de meteci“ (expresia provine din apostrofa istoricilor François Furet și Joseph Goy, care, într-o bună zi, au exclamat, zărindu-i la École des Hautes Études en Sciences Sociales: „Uite-i pe meteci!“.)

Un fragment ademenitor pentru lectură:

„Nu mai eram singur pe lume. Aveam doi tovarăși, două ființe cu care să vorbesc și pe care să mă sprijin. Chiva, după ce-l întâlnise pe Celan în 1947, pe când, fugari la Budapesta, se ascundeau, este cel care m-a prezentat acestuia în iulie 1948, puțin după sosirea lui Paul la Paris. Îmi amintesc că, atunci când l-am întâlnit, nu am avut sentimentul că mă aflu în fața unei ființe excepționale. Mi-a făcut mai ales impresia unui poet rătăcitor, permanent hăituit de un dușman invizibil. Despre el, aș fi putut spune același lucru ca Martin Buber despre Kafka: <>. De-a lungul primilor cinci ani petrecuți la Paris, până fiecare dintre noi s-a căsătorit, în anii 1950, Chiva, Celan și cu mine aveam să fim nedespărțiți.

Paul era încă necunoscut în Franța. Și nimeni nu ar fi putut bănui că avea să devină unul dintre cei mai mari poeți de limbă germană din secolul XX. După mai multe tentative de a fugi din România cu un grup de prieteni, până la urmă a reușit, în noiembrie 1947. Pe drumul ce-l ducea de la București la Paris, trecând prin Budapesta, el zăbovise șase luni la Viena, oraș care mai întâi l-a decepționat, apoi l-a dezgustat: Paul dezvoltase o sensibilitate exacerbată pentru tot ce avea de-a face cu cel mai mic efluviu de antisemitism. În timpul acestei șederi în Austria a început o relație cu Ingeborg Bachmann, poetă și studentă la filosofie, care redacta o teză despre Heidegger. O primă culegere de poeme, intitulată Der Sand aus den Urnen, trebuia să apară în volum. Însă Paul plecase din Viena înainte de tipărirea cărții și a urmat o catastrofă: când a descoperit la Paris nenumăratele erori care, după el, îi denaturau poezia, a interzis neîntârziat publicarea acesteia.

În ianuarie 1948, Chiva făcuse traseul Budapesta-Viena în tovărășia lui, urcând în mod clandestin într-un tren. Odată ajuns în capitala austriacă, se dusese direct la consulatul francez, unde, folosindu-și toată răbdarea, sfârșise prin a obține o viză cu ajutorul Organizației Internaționale pentru Refugiați, cu sediul la Innsbruck.

La Paris, împărtășeam condiția de apatrizi – mai bine spus, de apatriați –, dat fiind că toți trei eram refugiați evrei români fără întoarcere, fără familie și fără nici un ban. Și, bineînțeles, aveam traiectorii similare: supraviețuiserăm nazismului înainte de a scăpa de stalinism și eram frământați de una și aceeași grijă: cum să ne croim drumul în Franța? În fond, nu dispuneam decât de un singur lucru: timpul, singura proprietate care are o valoare. Precum și convingerea că nu este suficient să trăiești, ci trebuie să-ți construiești viața, chiar dacă ar fi să-ți dai duhul din pricina asta. Există două feluri de oameni: unii s-au născut, alții s-au construit. Noi făceam parte din categoria a doua.

Trei vieți ciuntite, pe care mareea persecuțiilor și vicisitudinile istoriei le așezaseră la periferia societății franceze. Pentru că, la început, cu aspectul nostru rustic, trăiam precum niște provinciali, la marginea aristocrației intelectuale pariziene. Tenacitatea noastră se ascuțea când eram împreună, dar se dilua când fiecare dintre noi se întorcea la singurătatea camerei sale de hotel, adormind cu puținul pe care-l avea, cu coșmarurile, visele și frământările sale. A doua zi ne întâlneam însă din nou și puteam vorbi ore în șir, cu frenezia nesătulă a neliniștiților și a exilaților.”

Serge Moscovici - După război la Paris. Cronica anilor regăsiți. Traducere din limba franceză și note de Magda Jeanrenaud. Text stabilit, prefață și note de Alexandra Laignel Lavastine. Cu o postfață de Pierre și Denis Moscovici. Editura Polirom. 350 pag.

ACTIVEAZĂ NOTIFICĂRILE

Fii la curent cu cele mai noi stiri.

Urmărește stiripesurse.ro pe Facebook

×
NEWSLETTER

Nu uitaţi să daţi "Like". În felul acesta nu veţi rata cele mai importante ştiri.