Premium
După o carte despre arhitectul aromân Gheorghe Simotta, Cornel Samara scrie despre străbunicul său aromân plecat din nordul Greciei și stabilit la sud de București, unde a cumpărat pământuri, le-a muncit din greu, a cumpărat altele, și-a făcut casă arătoasă; despre bunicul și despre tatăl său.
În urmă cu câțiva ani semnalam la această rubrică o carte semnată de Cornel Samara despre arhitectul Gheorghe Simotta, intitlulată „Gheorghe Simotta - Intre noblețe și arhitectură” apărută la Editura Vremea, 2017, în colecția Mari arhitecți bucureșteni (și inițial la Editura Sfântul Ierarh Nicolae, înfiinţată în 2009, cu sedii la Brăila şi Galaţi). Gheorghe Simotta, născut în 1891 în Vlaho-Clisura, o mică localitate din munţii Macedoniei, într-o familie de aromâni, s-a refugiat în 1910, după absolvirea liceului, cu mama şi bunica în România. Licenţiat în 1916 al Şcolii Superioare de Arhitectură din Bucureşti, pleacă pe front pentru un an, după care este detaşat la serviciul construcţiilor militare. Realizează, în perioada interbelică, o mulţime de proiecte – locuinţe individuale, blocuri de raport, arhitectură religioasă, stadion, arhitectură funerară, spital, muzeu, han etc. Cornel Samara menţionează 180 de proiecte dintre care 130 au fost realizate. În 1938 a fost chemat la Facultatea de Arhitectură din Bucureşti, unde a ajuns profesor titular la catedra de Desen Ornamental şi Academic. A fost profesor vreme de 30 de ani. În paralel, mai ales la senectute, a pictat mult, lăsând în urmă mulţime de acuarele. A murit în 1979, la 88 de ani. Pe lângă informaţiile despre viaţa arhitectului, volumul lui Cornel Samara mai cuprinde o seamă de dialoguri despre Simotta şi alţi arhitecţi aromâni, dar şi un număr impresionant şi foarte util de imagini ale realizărilor arhitectului Simotta, fotografii, file din carnetul de schiţe şi reproduceri după numeroasele acuarele, potrivit mediafax.ro.
Cornel Samara, despre care, după un nefericit vechi obicei al mai tuturor editurilor, nu aflăm nimic din partea Eikon (data nașterii, profesie, ce a mai scris și când), nu este arhitect, deși a reușit o carte armirabilă despre un arhitect.
Și este aromân. Iată-i mărturisirea: „Sunt aroman. Sunt o încleștare de simțuri vizuale, auditive și olfactive, închegate printr-un sos de amintiri, învățături și experiențe care se varsă în marele malaxor numit creier. Ce înseamnă aromân pentru mine? Inseamnă realismul magic al povestirilor bunicii în straie negre, mătăniile portocalii ale bunicului, nunțile din anii ’80 din Urziceni cu formatia Ainodekam și cusutul hlamburei, plăcintele tradiționale, hasca, pâinea făcută în cireap, somnul dulce învelit în doagă, dovlecii copți iarna în soba de teracotă, tunsul oilor, prepararea pastramei, fantoma unchiului Niculachi mort în bătălia de la cotul Donului sau a străbunicului Dimciu care a luat pușca și de unul singur a început să ciuruie o hoardă de bulgari turbați care se pornise să-i linșeze prietenul pentru că acesta îndrăznise să vorbească armânește într-o cârciumă prăfuită și slinoasă din Cadrilater.
De aici și până la nevoia de a aduce un tribut rădăcinilor mele a fost doar un pas. Am stat mult timp în conservare cu această năzuință, dar fără să întreprind nimic concret. Și așa au trecut mai bine de zece ani. M-am simțit motivat numai după ce Dumnezeu m-a binecuvântat cu doi copii. Si astfel am început în anul 2012 să scriu despre profesorul arhitect Gheorghe Simotta. Pentru că m-a impresionat viața lui.”
După alți ani, a scris despre alte vieți, pe care le cunoștea mai bine – străbunicul Dimciu, care aplecat dintr-un sat cu aromâni din nordul Greciei și s-a stabilit la sud de București, unde a cumpărat pământuri, le-a muncit, a cumpărat altele, și-a făcut casă arătoasă; despre bunicul și despre tatăl său. Așa a ieșit cartea de față, „Povestea nașterii tatălui meu”. „Ca să pot contura armonios povestea și să-i ung bine încheieturile, am fost nevoit să apelez de multe ori și la imaginație.” O carte nu doar despre aromâni, ci despre români. Într-un limbaj pe alocuri arhaic. (Un exemplu: „Se abătu o secetă mare în sud și multe cereale din plasa Vlașca nu se făcură, dar pe pământurile lui Dimciu tot mai căzuse câte o ploicică. Cerealele lui fură mai puține ca anul anterior, dar se vândură mai scump. Credinciosul Stogu muncea cu dăruire și făcea eforturi disperate să-l consilieze cu cele mai bune sfaturi. Noaptea însă bea pe rupte cu supraviețuitorii batalionului de bețivi. Cumpărară și mai multe ogoare. Pe unele semănară mei. Se întâmpla în anul 5 de când trăiau în România, când recoltele fură bogate peste tot, la toată lumea. Numai că în dreapta Neajlovului lăcustele făcură prăpăd. Cei din satele din stânga scăpară teferi, printre care și Dimciu.”)
Există, sunt convins, un public și pentru asemenea cărți.
Cornel Samara – Povestea nașterii tatălui meu. Editura Eikon. 127 pag.
