Premium
Rescrierea istoriei ia o turnură sinistră
Manipularea trecutului nostru în scopuri politice a devenit de acum o mare afacere - iar prețul e plătit de Occident.
În ultimii câțiva ani în lumea anglofonă se întâmplă ceva straniu. Am putea s-o numim „acaparare culturală”: rescrierea istoriei pentru a se mula pe un nou program politic.
Cine controlează prezentul controlează trecutul, observa George Orwell; iar cel care controlează trecutul controlează viitorul.
Orwell a văzut-o întâmplându-se sub Stalin, un adept necruțător al practicii, dar nu inventatorul ei. Manipularea istoriei în scopuri politice e una dintre cele mai vechi practici culturale ale omenirii. Au făcut-o preoți și regi. La fel și partidele politice, în țara noastră mai ales liberalii în secolele 17-19. Iar astăzi un establishment progresist e foarte ocupat cu făurirea unei noi ortodoxii, relatează The Telegraph citat de Rador Radio România.
Uneori rescrierea pare inofensivă, infantilă chiar.
A susține că soldații romani din provinciile nord-africane detașați la Zidul lui Hadrian erau negri ori că existau aici negri în Epoca Pietrei este fără nici o îndoială o tentativă bine intenționată de a face unele minorități etnice să se simtă ca acasă, deși există cu siguranță modalități mai puțin condescendente de a realiza același lucru. Însă rescrierea istoriei are și o fațetă mai sinistră. Activismul politic, carierismul și o mulțime de bani sunt legate de ea.
După cum l-a caracterizat Lord Sumption [medievist britanic, fost judecător la Curtea Supremă - n.trad.], scopul rescrierii e „un program politic pentru epoca modernă, susținut de o abordare extrem de selectivă a trecutului, care vede totul prin prisma rasei”. Poate că cel mai mare scandal a avut loc în Canada, unde acuzațiile că școli înființate acum un secol pentru copiii indigeni s-au dedat la „genocid” - acuzații pentru care nu s-a oferit nici o probă - au dus la umilirea țării pe plan internațional, ajungându-se ca chinezii (culmea!) să condamne istoricul Canadei în materie de drepturile omului.
Milioane de dolari le sunt înmânate celor care pretind că sunt victime.
Istoricii care au fost suficient de curajoși pentru a investiga acuzațiile au fost înfierați de colegii lor, iar ministrul justiției chiar a dat de înțeles că ar putea propune incriminarea „negaționismului”.
În Australia tocmai a apărut o acuzație aproape identică, și aceasta, până acum, nesusținută de probe. În ambele cazuri vorbim de interese politice și financiare ale unor activiști și ale patronilor lor, susținute de acuzații extreme pe care puțini îndrăznesc să le cerceteze.
În Noua Zeelandă și Australia proiectul rescrierii istoriei și marginalizării patrimoniului european este extrem de avansat, ca și cum schimbarea poveștii și a limbajului pot disimula realitățile colonizării.
Australia va vota curând la un referendum cu potențial tot mai învrăjbitor dacă să li se confere sau nu o vag concepută „voce” constituțională reprezentanților indigenilor.
Problemele practice implicate de aceasta sunt minimalizate de susținătorii ei din elitele politice, mediatice și de afaceri, care manipulează sentimente de vinovăție și acuzații de rasism. Însă formidabila Jacinta Nampijinpa Price, o senatoare indigenă și fruntașă a opoziției, respinge consfințirea partajării rasiale prin constituție. Ea acuză o interpretare tendențioasă sistematică a istoriei Australiei, dominantă acum în educație și cultură, care îi demonizează pe coloniștii europeni și romanțează societatea aborigenă tradițională.
Rescrierea istoriei britanice se concentrează în special pe sclavie și imperiu, pentru care se încearcă acum să fim convinși că datorăm compensații enorme, în ciuda faptului că Imperiul Britanic a avut un rol unic în suprimarea sclaviei pe glob. O noutate e acuzația că Revoluția Industrială - și în consecință mai vechea și actuala bogăție a Regatului - se datorează integral sclaviei. De aici și o recentă revendicare a unei despăgubiri de 20 de trilioane de dolari - o absurditate pe care niște istorici aparent respectabili se grăbesc s-o susțină prin „cercetări” care par a fi, în cel mai bun caz, tendențioase.
Julien Benda, un filozof francez din anii '20 se plângea de „la trahison des clercs” - trădarea normelor intelectuale în interesul ideologiei.
Astăzi, în științele sociale, în artă, în științele exacte, chiar și în matematică, universitarii se înghesuie să proslăvească (chiar dacă doar de fațadă uneori) „decolonizarea”. Să râdem sau să plângem? În materie de științele naturii, la Oxford sunt contestate „ideile occidentalo-centrice de «obiectivitate», «expertiză» și «merit»” și se dorește înlăturarea „structurilor ierarhice care privilegiază o anumită cunoaștere și anumite populații în detrimentul altora”. Dorind să se îndepărteze de o „programă albă, euro-centrică”, multe universități britanice explorează așa-zise „viziuni despre lume indigene”. Nu este clar ce ar putea constitui înțelepciune indigenă în contextul britanic. Dar cred că putem presupune că nu se referă la mitologia străvechilor druizi (deși, la o adică, de ce nu?) sau la învățătura conform căreia Dumnezeu a creat universul în șapte zile.
Interesul pentru alte culturi a fost un pilon al iluminismului european.
Dar „decolonizarea” de astăzi nu are aceeași abordare deschisă ca iluminismul. Ea exemplifică perfect tandemul demonizare/romanțare pe care [senatoarea australiană] Price îl consideră extrem de dăunător pentru populațiile pe care pretinde că le-ar favoriza. Și e însoțită de două tendințe la modă - dorința de răzbunare împotriva Occidentului și negarea realizărilor lui. Dar iată că până și Edward Said, un guru al anti-colonialismului, a conchis că Imperiul Britanic a „unit lumea”. Și cum lumea de astăzi se fărâmițează în tabere ostile, nu poate încăpea îndoială cu privire la cine are de câștigat de pe urma demoralizării Occidentului, alimentate de perfuzia fără fund a denigrării de către elite care mimează virtutea.
Ministerul rus de externe a îndemnat recent la „sprijin pentru inițiative anti-coloniale”, întrucât „persistența atenției față de această chestiune în presă și mediul diplomatic ar putea avea un efect practic pozitiv”. Grupul Wagner din Africa este fără îndoială de acord.
