Premium
Ultima Piață a Universității, cea de azi, este un fenomen social care a provocat o mare neînțelegere, spaime și o sperietură politică. Ocazia este dată de protestele anti–Roșia Montana sau anti-Chevron, dar este mai mult decât atât. Pentru prima dată, manifestanții sunt lăsați singuri în fața sistemului. Banii proiectelor miniere și sărăcia unui sistem mass-media supradimensionat au amuțit televiziunile, ziarele și chiar vocile mai rebele de pe bloguri.
I se spune „revoluția hipsterilor” pentru că fenomenul nu poate fi ușor gândit în categoriile ideologice cu care operează azi mass-media și intelectualii publici de la noi.
În lipsa noastră de spațiu public, unde totul trebuie să fie pro-guvern sau anti, pro capitalism ca religie, sau pro socialism ca populism, intelectualilor publici de la televiziuni nu le-a fost ușor să gândească unde să-l încadreze ca partizanat. Dintr-o dată, manifestanții din Piața Universității au devenit orfani, sunt greu de agățat de căruța unor direcții politice și chiar dificil de exploatat pentru orice partizanat. Câțiva talentați în packaging politic, de stânga sau de dreapta, au trecut prin Piață, și-au făcut poze, dar nu au fost aclamați, așa că au șters-o repede. Puțini au fost analiștii care au căutat un sens mai profund al mișcării, ca de exemplu ”o căutare a solidarității într-un spațiu amorf, asfixiant și atomizat (Vladimir Tismăneanu), foarte mulți căutând să interpreteze protestul după interesele politice ale găștii din care făcea parte. Un jurnalist cu vechime descria situația presei care ignora mișcarea spunând ”problema e că pe trotuarul românesc, lângă curva politică, şi-a făcut loc şi târfa de presă” (Horia Ghibuțiu). A fost şi mult entuziasm, la un moment dat, al unor intelectuali care au vorbit despre reîntoarcerea spiritului Pieței din 1990, o stare de grație caracterizată prin anti-ideologic și resolidarizarea celor mulți într-un proiect coerent.
În 2012 mi-am adus aminte de cautările presei de a discredita Piața Universității din 1990 când vorbeau despre o drogurile și dolarii găsiți la manifestanți. La mineriada din 1999, când, presa a dat o mâna puterii care lupta cu minerii insurgenți, am găsit într-un flux al unei agenții de presă următorul text, o capodoperă a informării:
Asupra minerilor internaţi în spitalul din Horezu s-au găsit pastile halucinogene. Cadrele medicale ale Spitalului din Horezu au găsit la minerii internaţi săptămâna trecută, după confruntările de la Costeşti, pastile marcate L 452, care ar putea avea efect halucinogen, şapte astfel de pastile fiind predate autorităţilor, au declarat, joi, surse judiciare. Mai mulţi specialişti în produse farmaceutice au declarat că, în mod cert, pastilele marcate L 452 nu sunt medicamente comercializate prin unităţile româneşti de profil. Păstrarea numărului de cod pe tablete atestă faptul că acestea se află în stadiul de cercetare sau că sunt utilizate în condiţii speciale, în unităţi cu circuit închis. Experţii susţin că, în acest caz, este posibil ca aceia care le au adus să fi ştiut faptul că halucinogenele, luate în cantitate mare, stimulează agresivitatea, mergând până la intenţia de a ucide cât mai multe persoane. Toţi cei 18 mineri internaţi la Horezu aveau, în 21 ianuarie, o stare de exaltare, ochii le erau măriţi şi pupilele dilatate. După două ore de la internare, cei mai mulţi dintre mineri au început să şi revină, iar nouă dintre ei au fugit.
Se întâmpla în anul unei eclipse de soare și asta a legat pastila L 452 de eclipsele de rațiune. Și în 2013, mass media a reușit performanțe asemănătoare, de data aceasta însă prin tăcere, umplând toate spațiile cu Festivalul ”George Enescu”. A rezultat o mare ipocrizie colectivă datorată unei mari neînțelegeri. „Hipsterii” a fost un nume, o eticheta pusă pe o piață care nu mai putea fi valorificată politic sau propagandistic. Hipsterii vin ca minerii, de undeva din galeriile ignoranței noastre și din lipsa de simț civic.
Tot textul de mai sus a fost plagiat prin metoda ”copy-paste” dintr-un articol al domnului Vasile Dâncu din revista Sinteza. Mi-a luat trei minute să-l aranjez în pagină.
Domnul Vasile Dâncu este coleg de guvern cu domnul Tobă, cel care și-a plagiat lucrarea de doctorat, și pare că nu are nici o problemă cu asta.
Dacă domnul Dâncu crede că acesta e un plagiat, va trebuie să demonstreze. Așteptăm comisia care să probeze asta. Cât de curând. Până atunci, textul îmi aparține.
Sursa foto: revistasinteza.ro/
