Premium
În Uniunea Europeană și, în general, în Occident circulă un val de populism care ia forme diverse în funcție de fiecare țară. Simptomele includ populism, naționalism exacerbat, invocarea valorilor tradiționale (reale sau imaginate), protecționism economic chiar și atunci când nu are sens rațional, distanțarea față de străini, teama viscerală față de imigranți etc etc. Acest val adus la putere guvernări precum cele ale lui Donald Trump în SUA, Theresa May în Marea Britanie, FIDESZ/ Victor Orban în Ungaria, PiS în Polonia și, într-un sens, Viorica Dăncilă. (Propriu zis, PSD a ajuns la guvernare cu un mesaj mult mai soft și adeziunea la valul populist european se face treptat, în scopul de a găsi o contrapondere electorală la daunele generate de așa zise de reforme din Justiție.)
O caracteristică importantă a valului populist este că, până la proba contrarie, este doar un val și nici de cum o mișcare tectonică în societate. Conștiente de acest lucru, guvernele ridicate pe acest val caută să își întărească baza de putere prin propagandă acerbă precum și limitări ale libertăților și procedurilor constituționale. Majoritatea guvernelor menționate mai sus au, sub o formă sau alta, probleme în acest sens.
Ce se întâmplă mai departe?
O posibilitate este aceea că valul populist se va consolida și va deveni normă într-o anumită parte a Occidentului. Deși cei mai vizibili lideri ai valului populist tind să vină din Vechiul Occident (SUA, Marea Britanie), nu cred că această zonă va fi cea mai afectată. Dincolo de titlurile senzaționale din presă, atât Statele Unite cât și Marea Britanie rămân regimuri democratice și în foarte mare măsură liberale. Liderii locali nu au curajul să atace prea adânc libertățile cetățenești deoarece acestea sunt deja o parte a ethosului social. Măsuri cum ar fi Brexitul sau construirea unui zid la granița de sud a Statelor Unite nu sunt automat nici de antidemocratice nici anti liberale. Sunt doar deosebit de proaste, dăunătoare națiunilor respective și asumate pe baza unei utopii iraționale care vede în străini sursa tuturor problemelor.
Mai loviți vom fi noi cei din estul Europei, din estul Occidentului, care nu avem o democrație instituțională atât de solidă și nici o conștiință atât de puternică a demnității și libertăților individuale. Este greu de prezis cum va arăta o Europă în acest scenariu. Vom vedea o periferie naționalistă estică scoasă sau ieșită de bunăvoie din Uniunea Europeană mândră, săracă și resentimentară? Sau va ajunge să fie tolerată în interiorul Europei o zonă unde libertățile democratice sunt apărate doar la nivelul minim al și uneori chiar mai puțin decât atât. Ne place să credem că Uniunea Europeană este un spațiu bazat pe reguli și, adeseori, acest lucru este adevărat. Dar, după cum ne arată lașitatea popularilor europeni în relație cu Viktor Orban, nici europenii nu sunt imuni deloc la calcule egoiste. Atâta vreme cât dl Orban era singura excepție de la regula, cazul lui putea fi abordat prin folosirea „opțiunii nucleare” - articolul 7. În momentul de față există cel puțin două țări care se pot apăra una pe alta, folosind dreptul de veto în contra unei invocări a acestui articol: Polonia și Ungaria. Nu este exclus ca România să intre și ea în această categorie în următoarele luni. Există un punct în care prezența a suficient de mulți lideri cu înclinații ușor autoritare este suficientă pentru a gripa mecanismele europene. În acest scenariu, regulile Uniunii rămân în picioare dar descoperim că nu mai are cine și cum să le aplice.
Să ne imaginăm acum cel de al doilea rezultat. Acela în care, sub o formă sau alta, valul populist se retrage. Nu știu la acest moment cum va arăta această retragere deoarece nu știm care este răspunsul eficace la adresa populismului. Populismul nu se naște din senin ci este hrănit de probleme reale și adeseori onorabile ale cetățenilor la firul ierbii. Nu știm încă Cum se rezolvă acestei probleme. Nu știm cum să împăcăm eficiența globalistă cu nevoia unei vieți demne bazată pe muncă. Nu știu cum să împăcăm nevoia tinerilor cosmopoliți în marile orașe de a inova cultural cu rezistența provinciei. Dar să presupunem că vom afla.
Cred că întrebarea politică fundamentală de după victoria liberalismului va fi cumva asemănătoare cu aceea de după al doilea război mondial: Cum a fost posibil? Evident, nu putem sub nici o formă compara daunele făcute de al doilea război mondial, soldat cu milioane de pierderi de vieții omenești, cu actualele probleme ale Europei care sunt, cum se spune în glumă pe internet, probleme din lumea întâi. Dar intelectual problemele sunt similare. Cum se ajunge ca anumite valori pe care le crezi a fi la baza societății să pară că se evaporă. O parte din răspunsul oferit în cazul celui de al doilea război mondial și al ascensiunii nazismului a fost că a existat o prea mare toleranță față de ceea ce este intolerabil. Intoleranța față de nazism a devenit politică de stat și, în același timp, o obligație socială asumată voluntar de cetățenii Europei, obligație care generat diverse tabuuri. Ostracizarea nazismului a servit liberalismul fără să afecteze democrația.
Mi se pare că aceeași logică se va aplica și în cazul unei victorii liberale. Nu cred că vom putea vorbi de un tabu insurmontabil împotriva declarațiilor populiste. Politica rămâne politică. Dar îmi imaginez că va exista un sistem un mai solid de reacție rapidă a comunității europene încă de la primele derapaje ale unui stat membru.
