SĂ FI FOST VINOVATĂ ”AMERICA”?

Nu avea motive noua putere comunistă să deporteze familia lui Ion al lui Toader Isac de-a valma cu alți mahaleni. Dar executorii ordinelor criminale au dat năvală în acea noapte și peste gospodarul cu cea mai frumoasă casă din sat. Ion simțea pericolul, dar nu-și împărtășea neliniștea cu soţia Paraschiva şi firava fiică Zamfira de 11ani, consolându-se că poate îi va înconjura această nenorocire. Nimeni din neamurile apropiate nu se încadrau în categoria celor periculoşi puterii sovietice. Unicul păcat al capului familiei era agoniseala prin muncă timp de un deceniu pe continentul american, apoi - la vatra străbună. Născut la 1893, Ion a fost la început un tânăr student, îndrăgostit de carte. A absolvit un liceu din Cernăuţi, urmând studiile la Viena, de unde a plecat clandestin (din câte ştie fiică-sa, fără ”sheriff card”, adică autorizaţie oficială) în America. Această aventură l-a salvat de multe urgii ce aveau să cadă pe capul bucovinenilor în timpul primului război mondial, mai ales pentru cei din localităţile evacuate în Rusia. Trimitea acasă bani ca să-i cumpere părinţii pământ, dar nu înainte de a-şi chema iubita la el, în Eldorado american, cu speranţa să-şi clădească acolo casa de piatră. ”Iubita” era o fetişcană cruduţă, Paraschiva, sora prietenului său Gheorghe Gostiuc, de peste drum de casa părintească. Când a plecat în lumea mare, fata de peste drum i-a promis că va fi cu el pentru totdeauna. De aşteptat l-a aşteptat, dar n-a vrut nici în ruptul capului să părăsească cuibul matern, să plece în zările albastre. N-au ademenit-o asigurările mirelui că va trăi domneşte, că în America nici rufe nu va trebui să spele, că sunt maşini speciale care le spală. ”Un lucru bun apa nu trece”, era vorba ei. Habar nu avea unde se află America, dar ştia că-i peste ape, tare departe. Flăcăul s-a întors peste zece ani. Plecase un firav adolescent, revenise la dragostea lui nestinsă, la Paraschiţa, bărbat în toată firea. În 1923 s-au căsătorit, durându-şi casă mare, ca la nimeni la Mahala, după model american, cu stodoală largă unde se putea intra şi întoarce căruţa cu doi cai înhămaţi. Primul şi unicul lor copil a apărut târziu, la şapte ani după căsătorie. Bucuria părinţilor nu avea margini, mai ales bărbatul nu-şi lăsa copila din braţe. ”Când m-am făcut mai mărişoară, tata mă lua peste tot cu el. Nu-mi amintesc cum umblam cu mama de mână, dar tata îmi stă şi acum în faţa ochilor. Mergea la Cernăuţi cu legume şi ce mai creştea în câmp, ducea marfa la clienţi. Întotdeauna mă lua şi pe mine. Purtam o trăistuţă înflorată, nu uitam niciodată s-o pun pe umăr, căci doamna la care tata ducea marfa mi-o umplea cu dulciuri, cu fel de fel de bunătăţi. Şi tata îmi cumpăra ce-mi poftea inima. Tare alintată am fost”, zâmbeşte Zamfira.

Era în clasa a treia când i s-a frânt destinul ocrotit cu atâta bucurie de părinţi – pentru şcoli înalte, pentru o viaţă mai uşoară, îndepărtată de amarul muncii la pământ cu bătături în palme. Toate bucuriile i s-au stins în acea noapte de groază când lătratul câinilor au cutremurat pământul. Spre deosebire de mulţi mahaleni, care îşi dădeau seama ce-i aşteaptă, familia lui Ion Isac nu era pregătită de drum lung. Drept că bărbatul avea presimţiri rele, uneori îi străpungea inima, îl abăteau gânduri negre. Ca funcţionar în contabilitate (făcuse liceul financiar), de câteva ori a fost chemat la organele de partid, propunându-i-se, când cu binişorul, când sever de tot, să scrie cerere de a fi primit în rândurile comuniştilor. El, însă, nici în ruptul capului nu vroia să mărească rândul anticriștilor. ”De obicei, tata venea târziu acasă, când eu dormeam. Mama îi punea mâncarea în faţă, şi îşi vedea de treburi. În seara ceea, parcă presimţea nenorocirea, că a rugat-o pe mama să stea lângă el. Nici pe mine nu mă prindea somnul din cauza urletului câinilor din sat. Era zi de joi, după Duminica Mare. Nu l-a înşelat inima pe tata, soldaţii cu miliţienii au bătut cu picioarele şi la uşa noastră. Strigau ca nebunii că ne împuşcă dacă nu ieşim din casă în 15 minute. N-am dovedit să luăm cu noi nici o felie de pâine. Mama a strâns de pe pat aşternutul pregătit pentru somn, un ogheal şi câteva perne, iar din casa cea mare a luat la repezeală hainele ce le îmbrăcasem de praznicul Sfintei Treimi. După zilele de sărbătoare, ea obişnuia să lase costumele noastre populare întinse pe masă, să se aerisească”, îşi aminteşte Zamfira, pomenind şi de un văr de-al tatălui întâlnit în drum când erau escortaţi spre primărie. ”Ne ducea căruţa la vale. Santinelele au oprit când badea Petrea, o rudă de-a noastră, apăru în drum. Parcă-l văd cum a zâmbit şi i-a spus tatei în bătaie de joc să-i trimită scrisori de acolo unde se duce”. ”Şi-a luat el răsplata mai târziu, că pe mulţi i-a dus la pierzanie”, intră în vorbă Vera. Împreună cu alţi mahaleni, au fost duşi întâi la Lujeni, unde i-au ţinut câteva zile. Santinelele îi lăsau să coboare din tren pentru a-şi face nevoile, pe unde se nimerea, în lanul de porumb. Paraschiva de câteva ori şi-a îndemnat bărbatul să fugă, măcar el să se salveze. Dar Ion nici nu vroia să audă. Cum putea să se despartă de nevastă, să-şi părăsească scumpa fetiţă, şi unde s-ar fi ascuns? Nimeni din cei înghesuiţi în vagoane nu şi-a încercat norocul. Însă totuna multe familii au fost despărţite. La Sadagura, cei tineri şi mai voinici bărbaţi au fost urcaţi în alte vagoane. Din acea zi tata Zamfirei, Ion Isac, a dispărut pentru totdeauna. Avea 46 ani când l-au desprins de la fiinţele dragi în gara de la Sadagura. Din unele informaţii precare Paraschiva presupunea că a fost dus în lagărul din Republica Autonomă Komi, unde degrabă şi-a dat sufletul. Maria TOACĂ