Premium
Un număr de factori fac diferența dintre conflictele ce se termină rapid și cele care se prelungesc în mod brutal, dincolo de sfârșitul lor natural, spun analiștii care au studiat finalul războaielor, relatează într-o analiză publicația New Yorker. Ei s-au raportat la acești factori pentru schița scenarii despre cum s-ar putea termina războiul din Ucraina.
Hein Goemans, profesor de științe politice la din Universitatea Rochester, a publicat în anul 2000 un studiu despre variabilele ce determină încheierea războaielor: Goemans a avut raportări la Primul Război Mondial și la maniera în care au acționat liderii țărilor implicate când s-au confruntat cu perspectiva înfrângerii.
Asimetria informațională
Potrivit teoriei standard, războaiele se sfârșesc în momentul în care una dintre părți se recunoaște învinsă – totuși, asta nu asigură încheierea războiului, exemplul clasic fiind înăsprirea condițiilor de pace pe care Germania le-a impus bolșevicilor ajunși la putere în Rusia. Studiile recente au recunoscut această fațetă a războaielor, dar au omis anumite aspecte. Teoriile despre războaie au importat din economie conceptul de negociere, de regulă asupra unui teritoriu – asumând faptul că războaiele se declanșează în urma eșecului negocierilor și atunci când una din părți sau amândouă își supraestimează capabilitățile. La baza acestui calcul se află asimetria informațională – niciuna din părți nu cunoaște de fapt puterea de luptă a celeilalte. Războaiele se încheie în momentul în care părțile își reevaluează estimarea inițială și caută un acord.
Angajamentul credibil
Dar alți factori predominanți în anumite războaie erau mai puțin înțeleși, potrivit lui Goemans– de pildă, faptul că în relațiile internaționale contractele sau mai specific acordurile de pace nu aveau un mecanism de aplicare constrângător. Astfel, în cazul în care o țară ar fi vrut să rupă o înțelegere nicio instanță nu o putea împiedica – ONU nu este practic o curte de arbitraj. O astfel de situație creează problema „angajamentului credibil”: ideea că o parte nu are încredere în cealaltă să onoreze un acord de pace. În cartea „How Wars End” (2009), Dan Reiter dă exemplul situației în care se găsea Marea Britanie în primăvara anului 1940, după ce Franța căzuse – pe cale de a pierde războiului, nu avea certitudinea că SUA ar fi intrat în război în timp util pentru a o salva, și totuși a continuat să lupte. Motivul a fost că nu putea avea încredere în eventuale negocieri cu Germania nazistă.
Politica internă
Un alt factor ține de politica internă – statele erau privite din exterior drept actori unitari cu anumite interese fără a lua în seama presiunile la care sunt supuse guvernele în statele-națiuni moderne. Goemans a analizat trăsăturile liderilor țărilor intrate în războaie între 1816 și 1995 în funcție de tipul de guvernare: democrații, dictaturi, sisteme mixte. Goemans a arătat că războaiele au avut un final diferit în aceste sisteme politice.
Liderii democratici au avut tendința de a reacționa la informațiile primite de pe front și a lua decizii în consecință; în scenariul cel mai negru în care ar fi pierdut războiul cel mult nu mai erau aleși în fruntea țării.
Dictatorii, prin prisma faptului că dețineau controlul absolut asupra populației, puteau alege să încheie războiul după cum aveau nevoie. Saddam Hussein a fost acest gen de lider: după primul războiul din Golf, el pur și simplu i-a eliminat pe toți cei ce s-au încumetat să-l critice.
Dar cei mai problematici au fost liderii din regimurile mixte care, deși represive, sunt obligate să țină cont de opinia publică, pentru că există riscul de a fi îndepărtați de la putere sau mai rău. Caracteristica acestor conducători, conform teoriei lui Goemans, este că, în fața perspectivei înfrângerii, vor fi tentați de „pariul renașterii” – ei vor duce în continuare războiul, adesea cu o intensitate tot mai mare, conștienți fiind de faptul că un alt final decât victoria le-ar putea aduce moartea sau exilul.
Goemans a exemplificat pentru New Yorker cu situația în care s-a aflat ultimul împărat al Germaniei, Wilhelm al II-lea (1888- 1918) la patru luni de la începutul Primului Război Mondial. După o consultare cu cabinetul său de război concluzia a fost că războiul nu poate fi câștigat.
„Totuși, au continuat să lupte încă patru ani. Motivul: erau conștienți de faptul că ar fi fost îndepărtați de la putere în caz de înfrângere, că s-ar fi iscat o revoluție”, a explicat Goemans.
Acest tip de gândire îi face periculoși pe acești lideri - ei au fost de multe ori responsabili pentru faptul că multe dintre războaie s-au prelungit mai mult decât ar fi fost de așteptat.
Ce spun alți analiști despre conflictul din Ucraina
Reiter, autorul volumului „How Wars End”, a declarat că cel mai mult l-a intrigat faptul că este un război atât de puțin modern – războiul cibernetic nu a avut aproape niciun rol, iar Rusia a folosit un număr mic de rachete hipersonice. De fapt, mijloacele de luptă sunt specifice secolului XX. Rusia luptă cu artilerie, tancuri, infanterie, brutalitate împotriva civililor. La fel și Ucraina: „Au arme sofisticate cuplate cu suficientă instruire, cu mult curaj. Lucrurile nu s-au schimbat pe cât ne-am imaginat.”
Tanisha Fazal, de la Universitatea din Minnesota, care lucrează la o carte despre medicina pe câmpul de luptă, spune că a fost uimită de raportul dintre morți și răniți în armata rusă. În ultimii 150 de ani, a fost de circa un mort la trei sau patru de răniți. În războaiele recente, de pildă în Afganistan, SUA au reușit să mărească proporția între morți și răniți la unul din 10, ceea ce a însemnat că o mare parte dintre cei răniți supraviețuiau. În schimb, armata rusă a regresat la proporția de unul la patru. Potrivit lui Fazal, motivul este că armata rusă nu a obținut superioritatea aeriană care le-ar fi permis să evacueze rapid răniții.
De la bun început, războiul declanșat de Rusia în Ucraina a manifestat multe dintre trăsăturile documentate de către teoreticienii sfârșitului războaielor.
Calculul inițial al lui Vladimir Putin că ar putea captura Ucraina în doar câteva zile este un exemplu clasic de asimetrie informațională, dar și al unul regim represiv ce primește informații incorecte din partea propriilor oameni. De asemenea, experții recunosc lesne un caz tipic de problemă a credibilității în ceea ce privește angajamentele pentru pace. Rusia a pretins că nu se poate încrede în Ucraina în privința aderării la NATO, în timp ce Ucraina nu avea niciun motiv să aibă încredere în promisiunile unui regim care a invadat-o fără a fi provocat. Rezolvarea acestei probleme este o chestiune complicată. De pildă, în al Doilea Război Mondial soluția a fost destrămarea regimului nazist, rescrierea Constituției germane și despărțirea Germaniei. Doar că nu este un final universal pentru războaie.
Războiul din Ucraina este în desfășurare și multe lucruri pot influența în continuare dinamica acestuia. De altfel, s-au petrecut multe de la începutul invaziei pe 24 februarie: au ieșit la iveală slăbiciunile majore ale armatei ruse, iar dârzenia ucraineană a întărit moralul populației; s-au descoperit masacre ale civililor la Bucea și mai recent la Izium (și la Lîman, un oraș eliberat de curând-n.red) – acestea au stârnit revoltă în cadrul opiniei publice din Ucraina, astfel că în prezent nu mai există loc pentru concesii față de Rusia.
Goemans: „Uneori războiul generează propriile cauze de război”
Între timp o multitudine de actori din exterior, mai precis țările membre NATO, au intervenit de partea Ucrainei, în timp ce doar Belarusul s-a arătat fățiș de partea Rusiei.
„Este un război european lărgit, pe care nu credeam că o să-l mai vedem. Este un război dus din tranșee, precum Primul Război Mondial. Miza este existența Ucrainei ca stat. Va modela restul secolului XXI. Dacă Rusia e cea care pierde sau nu reușește să obțină ce vrea, vom avea o Rusie cu totul diferită. Dacă Rusia câștigă, vom avea o Europă cu totul diferită”, a explicat Goemans.
Întinderea și complicațiile războiului exclud o soluționare rapidă. Niciuna dintre cele trei variabile principale ce sunt definite de teoriile privind încheierea războiului – informațiile privind capabilitățile de luptă, angajamentele credibile și sistemul politic intern – nu și-au găsit rezolvare. În pofida aparatului represiv considerabil, Putin nu are controlul absolut al țării și a încercat să preîntâmpine tulburări sociale - de aceea a continuat să numească războiul „operațiune militară specială” și a amânat să ordone mobilizare generală. Potrivit lui Goemans, aceste caracteristici îl includ în categoria liderilor din regimurile mixte – în fața perspectivei înfrângerii aceștia vor continua să escaladeze războiul.
Odată cu lansarea contraofensivei ucrainene evenimentele au început să se deruleze rapid, ucrainenii recuperând mii de kilometri de teritoriu în regiunea Harkov și amenințând să recâștige orașul Herson. Așa cum au anticipat experții, Putin a ripostat decretând „mobilizare parțială” și organizând în grabă așa-zise referendumuri de alipire la Rusia în teritoriile ocupate.
Maniera haotică în care s-au efectuat înrolările a determinat zeci de mii de cetățeni să părăsească degrabă Rusia, au izbucnit acțiuni de protest, inițial sporadice, ce au amenințat să se răspândească, în timp ce forțele ucrainene au continuat să avanseze în estul țării.
Predicțiile teoreticienilor cu privire la ceea ce se va întâmpla în continuare au depins, în parte, de modul în care au evaluat variabilele. Se va prăbuși frontul rusesc din Donbas și, dacă da, cât de repede? În acest caz, cât de multe informații despre acesta ar putea Kremlinul să controleze? Aceste lucruri sunt imprevizibile, dar predicțiile sunt necesare. Dan Reiter, de exemplu, era ceva mai optimist decât Goemans în ceea ce privește capacitatea lui Putin de a vinde o victorie parțială poporului rus, datorită controlului asupra mass-media rusești. Pentru Reiter, Putin era îndeajuns de dictatorial încât să poată da înapoi.
Deși este teoreticianul angajamentului credibil, Reiter crede că războiul s-ar putea încheia fără un final absolut, cum ar fi distrugerea Federației Ruse. „Nu ți-ar plăcea să lași ca atare o țară care oferă un fel de amenințare persistentă", a spus el. "Cu toate acestea, uneori, aceasta este lumea în care trebuie să trăiești, deoarece ar fi mult prea costisitor să elimini efectiv amenințarea complet".
Statul ucrainean după război
Reiter poate concepe un scenariu viitor în care Ucraina să fie acord cu o încetare a focului și apoi să se prefacă treptat într-un "arici militar", o țară sensibilă la amenințări pe care nimeni nu ar vrea să o invadeze.
„Statele de dimensiuni medii se pot proteja chiar și de adversari foarte periculoși. Ucraina se poate transforma într-o țară mai ușor de apărat în viitor, dar va arăta foarte diferit ca țară și ca societate decât înainte de invazie". Va semăna cu Israelul, cu taxe ridicate, cheltuieli militare și un serviciu militar obligatoriu de lungă durată. „Dar Ucraina poate fi apărată. Ei au dovedit asta", a spus Reiter.
Goemans a revenit la exemplul Primului Război Mondial. În 1917, Germania, fără nicio speranță de victorie, a decis să parieze pentru renaștere. Și-a dezlănțuit arma secretă, submarinul, pentru a desfășura operațiuni nelimitate în largul mării. Riscul acestei strategii era că va antrena Statele Unite în război; speranța era că va sufoca Marea Britanie, ceea ce îi va aduce victoria. Strategia era una cu "variație mare", ceea ce înseamnă că putea duce la o mare recompensă sau la o mare nenorocire. În cele din urmă, a dus la intrarea SUA în război, la înfrângerea Germaniei și la înlăturarea împăratului de la putere.
