Premium
"Tramvaiul Siemens care va începe să circule începând cu această lună în Oradea, costă 2,7 milioane euro şi, fiind atât de scump, nici măcar Bucureştiul nu şi l-a permis! Acest tip de tramvaie poate fi văzut pe străzile Vienei, oraşul nostru fiind primul din România care cumpără astfel de tramvaie. Ar fi, desigur, frumos să ne putem permite astfel de tramvaie moderne, care asigură un confort sporit călătorilor. Nu e cazul. Preţul este exorbitant, în condiţiile în care alte oraşe din Romania, cu o situaţie financiară mult mai bună decât Oradea, nu şi-au permis să cumpere nici măcar un singur tramvai de acest tip!" - Ilie Bolojan, 16 aprilie 2008.
Cu acest tip de discurs s-a impus Ilie Bolojan în Oradea la un an de la intrarea României în familia bogatei Europe. Cu alte cuvinte, îşi invita proaspeţii concetăţeni din Oradea să stea la masa bogaţilor, dar să mănânce doar ce ramâne prin amabilitatea comesenilor după ce aceştia se vor fi săturat. Se intelege că năzuinţa fiecărui român era că, odată cu intrarea ţării în clubul select al ţărilor dezvoltate economic, va veni şi pentru el acea bunăstare de care tot auzise şi se va putea culca şi el sătul seara, dar o oarecare sfială, fie ancestral dobândită, fie educată în anii grei ai comunismului, l-a făcut să accepte că e vândut ca o rudă săracă a acestei zone, că nu e bine să privească toată masa, ci doar colţul ei, să vorbească în şoaptă şi să nu ridice obiecţii. Va fi el anunţat când va putea să cuteze mai mult!
Aşadar, trezirea din reverie trebuia temperată prematur, curbele de sacrificiu nu se incheiaseră. Va veni ea şi bunăstarea, dar mai târziu şi sub altă formă. Până atunci, avem un oraş cu o moştenire arhitecturală extraordinară, dezvoltată în principal la începutul secolului XX, peste care s-a aşezat noul oraş construit în anii comunismului şi aflat la graniţa civilizaţiei visate (Vestul European).
Ce află cetăţenii în 2008? Că sunt murdari, că nu pot să-şi aşeze hainele ponosite în tramvaie ca la Viena! Sunt prea ieftini pentru aşa zaharicale. Nişte tramvaie Tatra ieftine spre gratis (deh, unii scăpau de fierul vechi) erau suficiente pentru orădeanul soios, aşa cum era văzut de tânărul liberal de sub înălţimea monosprancenei ce parcă supraveghea Pământul. Evident, nu i se spunea aşa. I se reamintea părinteşte că e sărac, că şi coaja de pâine ţine de foame dacă ştii să o drămuieşti, că paralele trebuiesc să ii betoneze ocolul lui de primitiv. Oradea nu-i Viena, încă, e un Birtin mai mare.
Şi a acceptat orădeanul asta, poate sperând că va veni mai bine sau poate dintr-un dor nebun de un cârmaci în mână c-un gârbaci.
Omul nost şi-a tras nădragii peste bendeu, i-a asigurat strâns cu cureaua la subţiori şi s-a apucat de treabă. Multe lucruri interesante aveau să se întâmple. Fondurile europene, pompos prezentate ca fiind un câştig erau asezonate cu anuale şi galopante creşteri de impozite şi taxe locale. Tramvaiele second-hand vopsite galben-ruginiu invadau peisajul oraşului cântându-şi aria scârţâită. Şantiere, praf, hărnicie, aparenţa naşterii unei metropole. Ritmul trebuia întreţinut de scripcari care să preamărească în triluri eroice noul progres şi să amintească coloniei de furnici că “mai e mult până departe”. Cureaua trebuie încă strânsă, dacă se poate, peste bendeu, cum o ţinea şi cârmaciul până să zugravească noua Vienă.
Oamenii oboseau şi nu se vedea lumina. Apoi i-a venit o idee: săracii mereu i-au dispreţuit pe bogaţi, să supraimpozităm proprietarii vechilor palate dacă nu le zugravesc! 500%! Ideea fu genială, poporul aclama. Ce conta că acele proprietăţi erau fărâmiţate, că mulţi dintre proprietari nu erau, de fapt, bogaţi? Să vândă dacă nu îşi permit! Iar pentru zugrăvit, aleg autorităţile zugravul şi preţul, proprietarii să se ingrijească să ia credit pentru punga grasă ce se va deschide. Bidinele vesele întindeau culori tot atât de vesele. Doar la exterior. Scripcari, cu simbria plătită din ce a curs pe lângă cureaua strânsă, slăveau minunea! În aceşti ani s-au zugrăvit, de teama biciului fiscal, mai mult zidurile de la strada ale palatelor construite de nababii oraşului în primii 10 ani ai secolului XX. Asta da realizare! Ce cărţi poştale om mai vinde noi! Viena, păzea că venim! Noroc că oraşul nu datorează impozite pentru propriile clădiri, deci spectrul supraimpozitarii nu îl forţează să-şi zugrăvească coşmeliile, fie ele situate şi în zona centrală.
Cum banii europeni păreau să ne curgă prin curte ca o cascadă de munte, alte succese aveau să apară: nivelarea Dealului Ciuperca pe principiul atracţiei gravitaţionale, drumuri prin curţile oamenilor, înlocuirea mozaicului chicios din Pasajul Vulturul Negru cu o faianţa artnuvo de ultimă generaţie, motor de avion second-hand convertit în centrală termică pe gaz, aparatură medicală second-hand but first class. Porfir şi piatră trani la tot norodul, să umple facebook-ul cu frumuseţea ei! Dar pozele le dă municipalitatea, făcute din drone sau de pe acoperişuri pe care scripcarii erau deja mai multi şi mai influensări, să nu se vadă fisurile ce au patinat piatra prospăt aşternută, fisuri ce te duc cu gândul că ar fi acolo din vremuri imemoriale.
Oraşul începea să fie vândut deja ca o Vienă! A ieşit de sub praf şi păianjeni răi, dintr-o bidinea iscusită, arhitectura art nouvo. Turiştii, vin turiştii! a devenit în scurt timp noul slogan al ciobănaşului care striga odinioară săriţi, lupul! Şi valuri de turişti se năpusteau să viziteze noua Barcelona, atât pe Facebook, cât şi în zilele când se ţinea evenimentul cultural-artistic internaţional şi de mare ţinută Street Food Festival.
Dar uitarăm de cetăţean, oare cum a evoluat el în anii ăştia?
Fabulous! De la Sud până la Vest, au răsărit noile platforme industriale ale oraşului, adevărate ateliere de lucru manual din epoca noului lohn. Nu necesită prea multă cunoaştere, doar disponibilitate la exploatare pe bani puţini. Nu stiaţi? Când au fost curtaţi să vină aici, li s-a promis că îi aşteaptă o mână de lucru ieftina, puţin peste Bangladesh sau India, dar policalificată şi supracalificată. Şi nici nu există riscul ca vreun antreprenor să strice piaţa oferind mai mult. Un cartel perfect ce facilitează bonusuri mari oricărui "si i ou" corporatist antrenat la şcoala lui costkilling. Dacă nu ii primim noi, merg la alţii, se justifica, pe la colţuri, administraţia noului Paris.
Şi pentru că scripcarii influensări măreau, pe simbrie, mereu miza stimei de sine, era nevoie de ceva nou care să ne ţină cu gura căscată: aviaţia dă senzaţia! Câte o cursă internaţională pentru fiecare orădean care îşi permite! O dată la doi-trei ani.
Circ, zbateri, sabotaje, trompete, scripcari. Nimic nu se lega. Noroc cu covidul care ne salvează şi, în atari condiţii exceptionale, Comisia Europeana lasă garda jos şi ne face o favoare: îi lasă pe edilii noului New York să subventioneze curse aeriene low-cost ca să atenueze şocul Covid. Confetti! Meşter Cârmaciul! Poze, fuselaje de avioane inscripţionate #visitMadrid. Să mai aştepte. Până trece Covid. Noi doar am glumit că o să zburam pe pandemie. Ne-aţi crezut? Ştim, v-am antrenat îndelung pentru astfel de scheme. Să treacă Covid, apoi să vedeţi voi berze de fier întorcând cu frâna de mână deasupra lui Jumbo! Aplauze!
Cârmaciul, plictisit să facă atâta bine unor atât de puţini oameni, se duse să facă mai mult bine şi mai multor oameni, tot murdari şi soioşi. Tot pe puţini bani, că doar n-or fi nişte feţe împărăteşti, la prost fiind bun şi banul de lemn. Iar dacă nu e chip de întelegere, s-or găsi nişte nuiele de împletit pe malul Crişului, numa’ bune pentru a le gârbovi semeţia. Expropriere şi Dezvoltare le cheamă pe nuielele ce abia aşteaptă sa fie împletite de Luminăţia Sa.
După 13 ani, tramvaiele second-hand încă mai circulă, cursele aeriene low-cost sunt prea scumpe ca să fie rentabile, chiar şi subvenţionate, iar atelierele de lucru manual înfiinţate pe principiul costkilling au absorbit forţa de muncă a oraşului şi a zonei. O reţetă de succes care a permis, deocamdată doar Cârmaciului, să coboare cureaua sub bendeu, „ca la domni”.
Şi pentru ca rezilieţa populaţei de pe Crişul Repede să fie bine distribuită, veni vremea să fie dibuiţi şi scripcarii, întocmai ca pupaza lui Nică a lui Ion a Petrei. Deh, trilurile lor deveniseră inutile atâta vreme cât oraşul şi regiunea se brănduiseră ca un pol industrial. Omul muncii e obosit şi murdar. Nu îl ducem să boiască cu vaselină fotoliile de la „Sinhaz”, îi ducem pe scripcari să-i distreze direct la ieşirea din schimb. De citit pe împrumut nu mai e nevoie. Supărat că nu se găseau la bibliotecile de cartier benzi desenate cu Bloomberg, pe care să sublinieze cu pixul când găseşte câte un cuvânt nou, nemaiauzit la culesul tenchiului în zilele toride de toamnă ale copilariei, le-a comasat cu revista cultural-artistică Familia. Nu de alta, dar chiar numele revistei revendică, ca şi formă de organizare, să ţină în frunte un singur Cap. Chiar nu e treaba noastră să investigăm forma geometrică a acestuia. Şi pentru că scripcarii, neobisnuiţi cu tragerea de şaibe la normă, sunt degrabă vărsători de vorbe de ocară, lor şi doar lor, li s-au testat reacţiile. Şi pentru că a intuit corect, frica lor cea mai mare fiind legată strict de posibile discontinuităţi salariale, scripcarilor le va fi făcut o concesie: salarii continue dar peste ei, revistă şi biblioteci va trona un deftereu, echipat cu zăhărel si nuia, pentru a impiedica apariţia oricărei forme de act cultural neprotejat.
Trăitorii meleagurilor nu mai privesc colţul mesei bogaţilor cu coaja de pâine sfios apucată. Nu! Ei privesc de-a dreptul peste masă! Ce contează că o fac doar pe facebook, acompaniaţi de scripcarii influensări? Unii mănâncă pateul cu fainoşag, n-or muri ei de foame dacă se hrănesc cu nielcoşag! La urma urmei, trăiesc la Viena! Sau Barcelona! Sau Paris! Sau New York! În fine, sigur nu la Birtin.
